Ce trebuie să-mi asum

ASUMÁ vb. I. tr., refl. a(-și) lua asupra sa; a se angaja la îndeplinirea unei lucrări. II. tr. a accepta ca ipoteză o propoziție (judecată) pentru a constata consecințele ce rezultă din ea. (< fr. assumer, lat. assumere)

Pentru cazul în discuţie avem următoarele:

1.Ipoteză acceptată:
Sînt femeie.

2.Constatarea consecinţelor cronologic sau nu, acceptate sau nu, dar, mai ales, aşa cum sînt ele văzute prin ochii celor care nu trebuie să accepte ipoteza, ei fiind bărbaţi:
a) feminitatea, armă cu două tăişuri în care te tai chiar tu, cea din ipoteză.
b) obedienţa, interpretată ca fiind o calitate ce trebuie să decurgă imperios din ipoteză.
c) vulnerabilitatea, adică momentul ăla în care simţi un nod în gît şi dacă mai scoţi o singură silabă începi, fără a te putea controla, să plîngi. Chestia asta cu plînsul e interpretabilă, fără a avea valoare în sine, decît pentru tine cea din ipoteză. Pentru ceilalţi ea este considerată o slăbiciune, o manifestare cabotină cu intenţia ascunsă de manipulare.
d) inconsecvenţa, ca fiind nu o derivată, ci o integrală a tuturor capriciilor pe care persoana din ipoteză o poate avea.
e) lipsa capacităţii de concentrare pe o temă dată, precum şi imposibilitatea parcurgerii pe un drum optim a unui traseu, să zicem, propus.
f) lipsa forţei fizice care atrage automat o serie de compromisuri ce nu le mai pot duce.
g) pasivitatea, fiindcă orice iniţiativă nu este bine-văzută de cei care nu sînt în ipoteză. Şi oricum dacă te mai apucă diverse iniţiative eşti automat trecută la dominatoare, voluntară, pisăloagă etc.
h) cîntărirea fiecărei vorbe pe care o spui, pentru a nu fi depistată imediat că, femeie fiind, ai tendinţa să vorbeşti mult şi fără rost.
i) bucătăritul, ca fiind o chestie ce ţi se cuvine exclusiv şi care, mai ales, nici nu prea are importanţă, în următoarele 10 minute după ce ai strîns masa şi te apuci să speli vasele.
j) responsabilitatea tuturor lucrurilor, ştiut fiind că o femeie e mai predispusă greşelii şi judecăţii aspre a acesteia, decît cel care nu e în ipoteză.
h) curajul, curajul de a înfrunta toate astea, cu zîmbetul pe buze, pe buzele rujate, ca să vadă ăia care nu sînt în ipoteză că ai grijă de look-ul tău.

Lista rămîne deschisă…

Deci nu şi deci da

Deci nu se poate:
– să am o zi liniştită;
– să nu mă confrunt cu tot felul de oameni insuportabili şi, mai ales, incompetenţi;
-să nu mă cert cu cineva sau măcar să am o discuţie în contradictoriu;
-să nu-mi pese, pur şi simplu;
-să stau şi să citesc sau să mă uit la un film, fără să sune telefonul în legătură cu o problemă ce nu suferă amînare;
-să nu-mi fac griji pentru toate fleacurile şi amănuntele fiecărui minut al zilei;
-să port o discuţie cît de cît „inteligentă” cu cineva, fiindcă toţi cei din preajma mea sînt la fel de preocupaţi de sute de mii de probleme;
-să nu mă plictisesc îngrozitor de toate acestea şi tot degeaba;
-să nu am impresia că urc în fiecare zi un munte, cu un traseu arhicunoscut, şi imediat să-mi pun parapanta pentru a coborî în cea mai mare viteză;
-să dorm liniştită, din cauză de prea multe vise color;
-etc.
Deci da:
-sînt groaznic de stresată şi mă gîndeam să scriu asta pe blog, poate îmi trece.
O melodie adecvată de pe youtube pentru toţi cei care suferă de acest sindrom:

Lung prilej de vorbe şi de ipoteze

Vorbii acu’ cîteva minute cu cineva la telefon. Cineva conectat la radio şi Tv, două chestii la care eu nu sînt conectată deloc sau, dacă preferaţi, sînt total deconectată. Zice: Blaga şi-a dat demisia! Zic: Ei ce să spun, Mişu Şt. Popescu vrea să divorţeze/ Lung prilej de vorbe şi de ipoteze. Ştiu că nu te interesează, zice, dar chiar să-l facă pe Băsescu javră! Nu înţelegeam defel intriga şi oricum eram preocupată de altceva. Ce altceva? Păi absolut din întîmplare găsii un blog care se numeşte Bad Pitzi, blog care seamănă cu al meu ca poză. Mai puţin tabloul lui Dali. Mă gîndeam ce asociaţie, mai mult sau mai puţin evreiască, stă în spatele acestui blog foarte feminin, după cum se autointitulează. Măscări, chestii şocante, ceva între ziar de scandal fără tabloide şi post de radio pirat. Lume multă, comentarii la greu. Foarte multe cuvinte care au apărut de foarte curînd în dicţionar. Postări pe bază de ciclu, ciclu menstrual vrea să spună autoarea, adică organizaţia asta secretă, fiindcă asta păzesc cu străşnicie, cine este autoarea. Umor de autobază, lumea gustă, se îmbulzeşte, aşteaptă cu sufletul la gură să vază ce mai spune Pitzi cînd îi vine ciclul. Întîmplări cu motociclişti sau cu pisici, cu biciclete şi piste de biciclete etc. Te uiţi şi nu cîştigi. De fapt pierzi. Ca la orice joc din acesta inventat, dat pentru mase şi către mase. Unde eşti, dragă Horia, să reluăm tema aia cu masele, că chiar mi se făcu dor de ea. Dar mai mult de revoltă.
Deci cum spuneam, sau cum spunea persoana de la telefon, Blaga îşi dădu demisia. Nu ştiu dacă i-a aprobat-o cineva, dar dacă i-o aprobă, mi-ar plăcea să-l pună pe Oprea, adică tot pe Oprea. De ce? Vorbeşte puţin, dar foarte puţin, mai bine decît Blaga, e general, dar mult mai general decît Blaga şi are aşa un aer de Casanova în derivă care ar da bine la Interne dar, de ce nu, şi la Ginecologie, ca să păstrez ceva din spiritul badpitzian din care mă adăpai pînă acu’.
Mi se păru foarte adequată, cu profunzimea gîndurilor din această postare, folosirea perfectului simplu, care pare mai fîşneţ. Spun, adică scriu, asta ca să nu fiu bănuită că aş avea vreo rudă mai îndepărtată pe la Craiova sau limitrof.
P.S. Dacă aflaţi amănunte despre bietul Blaga, daţi-mi de ştire.

Un gînd pe zi

Fiindcă am început lectura Eseurilor lui Montaigne şi fiindcă mă captivează în aşa măsură că nu prea mai am cum să scriu pe blog şi oricum mi se pare futil ceea ce scriu, nu imediat, ci comparativ, transcriu aici o spusă a lui Montaigne din capitolul Privitor la Cicero:
Înţelepţii spun că în privinţa ştiinţei, nu-i decît filozofia şi în privinţa faptelor, numai virtutea, care de obicei se potrivesc pe toate treptele şi la toate rosturile.

Mai lasa-mă

Obsedată fiind de vreo cîteva zile de poezia „Viaţa mea se iluminează” de Nichita Stănescu – care pe ansamblu nu e printre poeţii mei preferaţi, dar anumite poezii sînt chiar geniale, – simt imperios nevoia de a scrie, aici, pe blog aceste versuri care sînt şi versurile unei melodii cîntate de Nicu Alifantis. Să citim şi să ascultăm. Să simtem că mai presus de greve, circulaţie deviată, centru blocat, nervi, betoane şi praf, afară e o revărsare de blond- ruginiu potenţată de lumina blîndă a soarelui de amiază. Efemeridele acestea de toamnă, cum îmi place mie să le spun, sînt cele mai frumoase zile de care te poţi bucura. Puţini sînt cei care mai bagă, însă, de seamă această frumuseţe, într-o ţară al cărei popor a fost straşnic urecheat de propriul său preşedinte. Pedepsiţi, obidiţi, păcăliţi, bugetarii puturoşi stau în birouri cu pixurile strîns ţinute între degete sau între dinţi, calculatoarele zbîrnîie, bolnavii închipuiţi nici nu mai scot capul din casă de ruşine. Pe stradă au mai rămas cei de la companiile private, mai ales multinaţionale, dar aceştia nu bagă nici atît de seamă efemeridele de toamnă, ei avînd creierul de mult timp uşor spălat…
Iată versurile:

Viaţa mea se iluminează

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut,
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timpDin volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

Şi iată şi melodia:

Aş încheia cu sloganul: Să trăiţi bine, dar nu mă lasă titlul!

Cîteva idei sau doar una

Ce chestie şi cu blogul ăsta! Dacă aş fi scris un jurnal, aşa de una singură, din capul meu şi nimeni nu ar fi citit zi de zi, nu aş fi avut feed-back, nu aş fi bănuit impactul scriselor mele, decît, poate, mult mai tîrziu, cînd celebră fiind, jurnalul mi-ar fi fost publicat, în lipsa altor opere mai noi şi reeditări de cărţi mai vechi, cum văd că se poartă pe la Humanitas, şi nu numai, în ceea ce-i priveşte pe cei cîţiva scriitori despre care putem spune că s-a auzit de ei!
Deşi fraza precedentă mă îngrozeşte şi pe mine şi cred că l-ar oripila pe bietul Iorga, totuşi, o voi lăsa aşa, fiindcă cine vrea să înţeleagă, înţelege, iar cine nu înţelege înseamnă că nu vrea!
Aşadar, unii sau alţii dintre cei care nu scriu aici la comentarii, dar cu care vorbesc zilnic, cel puţin, la telefon sau prin viu grai, vin cu tot felul de propuneri în legătură cu ceea ce le-ar plăcea lor să scriu eu pe blogul meu…
Iată, bunăoară, chiar acum vreo cîteva zile, îmi spune cineva, nu spui cine, persoană importantă altminteri:
-Ai putea să scrii pe blog un eseu (atenţie: eseu, adică încercare, adică…) despre penisul purificator, ca filozofie de viaţă, ca principiu călăuzitor, – persoana nu le are cu filozofia, dar filozofează, fiind un tip deştept! – zice şi rîde cu un rîs care nu era al lui.
-Aş putea, cum să nu, de ce nu, chiar dacă nu cred în principiul ăsta decît în proporţie de 80%, poate nu va fi o postare chiar autentică, să nu apară vreo notă falsă, zic şi rîd şi eu cu un rîs foarte apropiat de rîsul meu. Adică ăsta cu care rîd chiar acum în timp ce scriu aici.
-Cum crezi că o să comenteze lumea, zice, fiind un tip la care imaginea contează.
-Habar nu am, zic, dar ideea începuse să mă roadă.

Întreb: Scriu eseul sau nu?

21.09 – update- Avînd în vedere că nicio persoană de sex purificator nu a răspuns la întrebare, mă gîndesc că ar fi potrivit să scriu eseul pornind de la ideea că spiritul mesianic , adică de sacrificiu, nu e o componentă a principiului călăuzitor. Asta mă va îndepărta foarte mult de partea idealistă a filozofiei şi mă va aduce cu picioarele pe pămînt, astfel eseul va trebui să fie mai terre à terre decît aş fi dorit.

Personajele principale

Nu poţi să spui că nu li se potrivesc rolurile, costumele şi ceea ce între ei…

O lege a lui Murphy

Pentru a obţine un împrumut, trebuie să dovedeşti băncii că, de fapt, prin bunurile pe care le deţii nu ai nevoie de el.
Nu ştiu cum se descurcă guvernanţii noştri… Sau poate legile lui Murphy nu mai sînt de actualitate?

„Acoperă-mi inima cu ceva”

Unde sînt anotimpurile de odinioară? Unde e acea toamnă blîndă care mă bucura cu auriul frunzelor de pe marile bulevarde, cu lumina de apus care îmi crea o senzaţie aparte, ceva între fericire şi neputinţă, fericirea unei astfel de zile, neputinţa de a o reţine cît mai mult. Nu ştiu, dar ştiu că mi-e dor chiar şi de freamătul pieţelor de odinioară, de febrilitatea din zilele numite, sugestiv sau nu, zilele recoltei, cînd toată lumea cumpăra, din ceea ce putea fi considerat pe atunci o oarecare abundenţă, legume şi fructe pentru conservele de iarnă. Acum, în piaţă, Ziua Recoltei e în fiecare zi şi niciun fel de bucurie nu mai poate fi trăită în abundenţa de mărfuri vîndute mai mult la speculă. Acum pastrama de oaie vine din Argentina, cum văzui deunăzi la Mega Image în frigiderele rezervate peştelui. Nu am fost la Constanţa, dar cred că acolo pastrama de oaie e importată tocmai din Brazilia, cunoscut fiind faptul că Dobrogea e o zonă cu deficit de oi (sic!). Mustul, în condiţiile şi parametrii aprobaţi de UE, ar putea fi adus din Peru, avînd grijă să nu dea în fiert…
Una peste alta, a venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva. Să ascultăm:

Un gînd pe zi

„Dragostea trece şi nepotrivirea rămîne.” Dostoievski