28 Martie 2010

Ora de vară. Floriile. Cumpărături. Telefoane. Timp pierdut cu una, alta.
Nimic de citit, nimic de vizionat. Totul concret, pe puncte, pe paşi, pe chestii de rezolvat. O anumită febrilitate cu care începe anotimpul acesta capricios. Ascult Willie Nelson. You’re always on my mind, deşi nu ştiu exact la cine mă gîndesc. Cert este că mă obsedează chiar vocea lui Willie Nelson.

Anunțuri

Ceva din N.Berdiaev

25 Martie 2010

Ceva despre sfîrşitul Renaşterii, criza umanismului şi dezintegrarea imaginii omului. La fel de actual, la fel de trist.
Ceva despre destinul culturii europene în perioada socialismului, socialism care, privit din punct de vedere cultural, este diametral opus principiilor Renaşterii. Ceva despre individualitate şi colectivitate, despre eliberare şi înregimentare. Ca premise pentru eseu.
Şi iată un paragraf dureros de actual şi adevărat:
Aşa cum se dezvăluie sfîrşitul Renaşterii în socialism, el se dezvăluie şi în anarhism, care e un curent limită în destinele societăţii omeneşti. Aparent, anarhismul face impresia unei doctrine dotate cu patosul libertăţii, revendicînd libertatea şi propunînd principiul afirmării personalităţii umane. Dar el a apărut nu dintr-un surplus liber şi natura lui nu e una excedentar creatoare. El a luat naştere din invidie şi răzbunare. Un patos vindicativ, un patos al urii agresive faţă de trecut, faţă de de cultura trecutului, faţă de tot ce ţine de istorie îi este în cel mai înalt grad propriu anarhismului. […] În anarhism are loc un extrem interesant proces al autonegării libertăţii. În el se afirmă o libertate care pare a se devora pe sine, a se mistui interior pînă la cenuşă.
Ce definiţie mai bună s-ar putea imagina pentru cele ce se întîmplă în societatea actuală, în cultura actuală, în educaţie şi chiar în geografie?
Nu se mai respectă niciun fel de valori, totul e de un nou gregar în această lume în care doar consumul bazat pe marketing, statistici şi reclame pare să mai aibă vreo stabilitate, în pofida lipsei de sens şi scop.
Pentru că acesta e anarhismul secolului XXI, numit de unii democraţie, de alţii democraţie originală, capitalism (!?), tranziţie şi, mai nou, criză.
Criză de haos, de anarhie. Ce ne va scoate de aici? Dacă ar fi să ne raportăm la istorie, probabil o dictatură precedată sau urmată de un război. Dacă ar fi să ne raportăm la oligarhie o îndobitocire în masă şi chiar nu va mai conta pentru nimeni ce nume va purta.

Kidney stew…

23 Martie 2010

Crazy about you baby, but I just ain’t got the price
Crazy about you baby, but I just ain’t got the price
You’re a high class mama, so I guess it ain’t no dice

Goin’ back home, and get my old gal Sue
Goin’ back home, and get my old gal Sue
She ain’t the caviar kind, just plain old kidney stew

Old kidney stew, old kidney stew is fine
Old kidney stew, old kidney stew is fine
You can save your money, and keep your peace of mind

Pentru M., cu complimente şi înţelegere faţă de. Tout près de condescendenţă…

Fapte de viaţă?!

22 Martie 2010

Sîmbătă la Romexpo unde lumea pasionată de pescuit şi vînătoare (nu e cazul meu, decît prin recul-sic!) venea în valuri să achiziţioneze accesorii necesare practicării acestor sporturi. Costume, încălţăminte, momeli etc. Multe chestii care m-au proiectat direct în atmosfera din filmul Monstrul. Senzaţii amestecate. Mi-aş fi cumpărat o barcă, dar era too expensive şi nici nu cred că pe lacul Floreasca ne dă voie să o parcăm…
Altfel, lume bună, cunoscătoare, nu ca mine o biată neofită. Erau frumoase costumele de vînător şi fetele, în colanţi, reclamă la viermi…
Duminică drum pînă la mănăstirea Zamfira, undeva prin Prahova, pe lîngă Ploieşti. Atmosferă calmă, biserică frumoasă, picturi de Grigorescu. Copii de şcoală care se stropeau cu apă pe lîngă pacea mănăstirii. Gălăgie, cîini flămînzi, soare, lume din Prahova, din Bucureşti, din Dolj, din Neamţ. Mă rog. Drumuri pline de gropi. Poliţie. Amendă că nu aveam la ora 4 farurile aprinse. Nu ştiam. Nervi, discuţii. Ba tu, ba tu. De ce ţii cu poliţia? De ce nu? Seara vizită. Ce mai faci Sorina? Tot pe fugă, vino şi tu să mai stăm la taclale. Am eu timp de taclale? Fuguţa acasă. Mîine (azi) o nouă săptămînă, rutină, multă rutină. Alt weekend de relaxare? Etc.

Un text de Urmuz

19 Martie 2010

După furtună

Ploaia încetase şi ultimele rămăşiţe de nouri se împrăştiaseră cu totul… Cu vestmintele ude şi părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopţii căutând un lăcaş de adăpost…

Ajunse, fără să ştie, lângă cripta învechită şi roasă de vremuri a mînăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenţie, o mirosi şi o linse de vreo 56 ori în şir, fără să obţină nici un rezultat.

Contrariat, îşi scoase atunci spada şi năvăli în curtea mînăstirii… Fu însă repede înduioşat de privirea blîndă a unei găini ce îi ieşise întru întîmpinare şi care, cu un gest timid, dar plin de caritate creştină, îl pofti să aştepte cîteva momente în cancelarie… Calmat puţin cîte puţin, apoi emoţionat pînă la lacrimi şi cuprins de fiorii pocăinţei, renunţă el pentru totdeauna la orice planuri de răzbunare şi, după ce sărută găina pe frunte şi o puse la păstrare în loc sigur, se apucă de mătură toate chiliile şi le frecă scîndurile cu moloz.

După aceea îşi numără gologanii şi se sui într-un copac spre a aştepta sosirea dimineţii. “Ce splendoare! Ce măreţie!” exclama el în extaz în faţa naturii, tuşind uneori semnificativ şi sărind din cracă în cracă, în vreme ce, pe sub ascuns, avea grijă să dea regulat drumul în văzduh unor muşte cărora le introducea sub coadă lungi fîşii de hîrtie velină…

Fericirea nu-i fu însă de lungă durată… Trei drumeţi, cari la început i se dădură drept prieteni şi care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimişi din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începînd prin a-i contesta mai întîi însuşi dreptul de a sta urcat în copac…

Pentru a se arăta însă binecrescuţi şi a nu uza direct de rigorile ce legea le punea lor la îndemână, încercară atunci prin tot felul de mijloace piezişe să îl silească a părăsi copacul… mai întîi prin promisiunea de a-i face regulat spălături stomacale, oferindu-I în cele din urmă saci cu chirie, aforisme şi rumegătură de lemn.

El rămase însă indiferent şi rece la toate aceste ademeniri, mulţumindu-se să scoată pur şi simplu actul său de pauperitate, pe care întîmplarea făcuse să îl aibă în acea zi la sine şi care, printre alte scutiri şi avantagii, îi conferea dreptul de a sta pe vine deasupra crengii unui copac, în mod absolut gratuit şi oricît timp ar fi voit…

Totuşi, pentru a arăta că nu le poartă ranchiună şi ca să le dea în acelaşi timp o lecţie fină, de tact şi urbanitate, se dete jos, îşi scoase spada şi intră de bunăvoie în lacul mocirlos şi infect din vecinătate, unde înotă iepureşte timp de aproape o oră; după care comisiunea fiscală, umilită şi ruşinată, o rupse pe loc la fugă, răspîndind pretutindeni, prin sate şi oraşe, prin munţi şi prin cîmpii, un miros pestilenţial fiscal.

El însuşi, îndurerat şi decepţionat de pe urma atîtor încercări rele prin care trecuse, îşi numără gologanii şi se sui din nou în copac, de unde de astă dată se găinăţă asupra întregului teren, zîmbind cu perversitate…

După aceea, regretînd sincer ceea ce făcuse, dar totuşi cu mult profitat moralmente, se dete jos, se scutură cu un centimetru şi intonînd cîntecul libertăţii vîrî găina sub gheroc şi dispăru cu ea în întuneric…

Se crede că ar fi apucat drumul spre oraşul său natal, unde, sătul de burlăcie, s-ar fi hotărît ca împreună cu dînsa să întemeieze un cămin şi să devină folositor semenilor săi, învăţîndu-i arta moşitului.

Morala, deşi nu e fabulă, e tot aia cu pelicanul sau babiţa

Cam asta a fost ziua de astăzi pentru mine. Mi-am revizuit aproape toate valorile, m-am poziţionat corect între semeni, am înţeles foarte multe despre prietenie şi lipsa ei, am înţeles că această criză pe care o străbatem nu e una economică, ci morală mai ales, că sîntem afectaţi în fibră şi nici pic de puritate sufletească nu mai există, că proverbul cu cămaşa şi haina e mai adevărat ca niciodată.
Nu pot să mă acuz decît pe mine însămi fiindcă dau dovadă de prea mare subiectivism, de prea multă încredere, ca să nu-i zic naivitate, de modul absolut neselectiv în care mi-am ales şi m-am complăcut în relaţii nepotrivite, păguboase, frustrante, fără să urmăresc niciun scop, fără să mă intereseze că nu e bine, de dragul unor chestii imaginare ce tot speram să devină realitate, dar, uite că, realitatea e altfel, e hîdă, e mizeră, e reală, e tristă.
Aş vrea să am măcar puterea de a face ordine în aceste relaţii, de a mătura toate gunoaiele. Mă întreb ce ar mai rămîne de fapt? Mi-e frică de absolut orice răspuns la această întrebare. Am sentimentul ratării şi încă plenar…

Duminică însorită

14 Martie 2010

În sfîrşit o zi cu soare. Mi se pare că a trecut o veşnicie de cînd nu a mai fost primăvară. Iarna asta care trecu, groaznică iarnă. Mi-a dat tot felul de fobii, ipohondrii şi stări de anxietate.
Am mai vizionat nişte filme. Două chiar bune.
Old dogs cu Robin Williams şi John Travolta, comic de situaţie, replici mai slăbuţe, joc foarte bun al lui Williams, Travolta, pe care îl văzusem de curînd în thrillerul From Paris with love, complet schimbat. E un actor bun, s-a mai maturizat faţă de filmele de început, cel cu Olivia Newton John, nu-mi amintesc acum titlul, în care nu-mi plăcea deloc. Am rîs cum rîdeam în copilărie la filmele cu Norman.
Law abiding citizen cu Jamie Foxx şi Gerard Butler. Un film bun, poate cel mai bun film pe care l-am văzut în ultimul timp. Despre justiţia mai mult decît legată la ochi, despre un nebun care vrea să-şi facă singur dreptate şi chiar reuşeşte. Un film despre ideea de morală şi despre puterea statului. Merită văzut şi chiar revăzut, fiindcă a doua oară parcă îţi ordonezi mai bine binele şi răul.

Iată sîntem în 11 martie şi primăvara nu a venit nici astronomic, nici altminteri. Dacă tot nu am prea ieşit din casă şi nici de citit nu prea am mai citit, fiindcă nu am dispoziţie pentru lectură, am văzut nişte filme care mi-au plăcut şi vi le recomand:
Edge of the darkness – un film cu Mel Gibson. Un Mel Gibson bătrîn, nu ştiu cum, dintr-odată, mi s-a părut că e bătrîn, mi s-a părut că s-a schimbat foarte mult faţă de acel Mel Gibson din What women want, film făcut acum 10 ani. Oricum joacă foarte bine rolul unui poliţist ce vrea să-i descopere pe asasinii fiicei sale despre a cărei viaţă secretă nu ştia mai nimic. Un film tensionat, mulţi actori pe care nu-i ştiu, dar care joacă bine. Un film de după-amiază…
Beyond a reasonable doubt un film cu Michael Douglas şi el bătrîn, în rolul negativ al unui procuror ce falsifică probe pentru a cîştiga în instanţă. Doi jurnalişti în căutarea premiului Pulitzer, o înscenare… Filmul este destul de tipic american, dar merită văzut pentru finalul la care nu te aştepţi. Mi-a plăcut şi interpretarea actriţei Amber Tamblyn care parcă şi-a pierdut inocenţa aceea din filmele de debut. Un rol bun pentru ea.
The Proposal cu Sandra Bullock la fel de sexy sau nu. E un amestec de contradicţii în Sandra Bullock, dar pînă la urmă, tocmai asta atrage la ea. Filmul e ceea ce se numeşte o comedie romantică. Ea redactor de succes, dură, profesionistă, dedicată complet jobului. El, secretarul ei, o cutie cu surprize, un personaj bine conturat, dar interpretat de un actor (Ryan Reynolds) ce mie nu mi-a plăcut. Scene şi filmări frumoase în Alaska, umor dulce-acrişor, ceva despre vize, o mică înşelătorie, moralitatea personajului feminin, dragostea profundă şi loialitatea personajului masculin. Te uiţi, zîmbeşti şi mai uiţi.
Up in the air cu George Clooney (şi el bătrîn) şi Vera Farmiga.
Un film care nu mi-a plăcut, dar m-am uitat fiindcă nu puteam să nu o fac. De fapt, dacă nu e intrigă, voiam măcar să văd morala… Nu cred că am prins-o corect nici pe asta.
Un film despre concediaţi şi concediatori. Trăiri de toate felurile prezentate ca la un documentar. Un film despre conceptul de criză, aş spune. Un film în care viaţa personală, familia şi toate celelalte preocupări pălesc în faţa întrebării ce fac mîine după ce sînt concediat şi ce fac mîine dacă voi continua să concediez sine die.
Un film pe care nu-l recomand decît celor cu multă răbdare şi cu un job sigur…

O carte slabă şi care m-a plictisit peste poate. Parcă citeam confesiunile unei gospodine, confesiuni publicate într-o revistă ce se adresează cu predilecţie unui public feminin. Ce voia să demonstreze? Ei bine, doamna Buzea voia să demonstreze ce grea era viaţa ei lîngă Adrian Păunescu. Ce demnă era ea şi ce nedemn era el. Ce altruistă era ea şi ce egoist era el. Ce săraci erau ei şi cum s-au descurcat şi cu copiii şi cu locuinţa şi cu…literatura. Deşi Păunescu este prezentat drept acel bad guy indolent, insolent, afemeiat etc., mie, uneia, indolenţa mi s-a părut că răzbate cel mai mult din scrisa poetesei cu veleităţi de memorialistă. Bănuiesc că vor mai urma şi alte volume, fiindcă pînă aici nu e decît perioada de început, adică ’69-’71, dar nu crez să am curiozitatea să le mai citesc. Parcă îmi vine să consemnez că nici Humanitasul nu mai e aşa de selectiv…

Fenomenul Coşeşti V

6 Martie 2010

Una dintre primele măsuri ce se impuneau într-o atare situaţie era înăbuşirea scandalului. Astfel, administratorul Alecu sistă orice discuţie ce ar fi putut măcar aminti de impasul în care se ajunsese. Întrucît prin planul conceput de el foarte multe IP-uri, care începeau cu o combinaţie de trei plus două cifre alese la întîmplare pe o anumită plajă de valori, duceau fie la Coşeşti, fie la Huedin, fie la Cluj, fără ca cineva să aibă garanţia că persoanele, cărora în mod eronat le erau alocate, aveau vreo legătură cu zona respectivă şi cum nimeni din aceste zone nu venise, ca Mocca, cu vreo plîngere, decretă ca o a doua măsură că eroarea internetică ne pîndeşte la tot pasul, că el, ca reprezentat al autorităţii, nu-şi asumă vreo răspundere, ba mai mult, nimic nu ne poate face să credem că Mocca era una şi aceeaşi persoană cu Thelexia, după cum arăta şi lista cu zeci şi sute de IP-uri pe care el o avea la dosarul din no paper office pe care-l consultase cu atenţie.
Astfel toate cele despre care fusese vorba pînă acum nu numai că nu existaseră, dar dacă ar fi putut exista în mintea înfierbîntată a unora care urmăreau treaba aceasta şi aduseseră şi dovezi, atunci ele nu erau decît nişte regretabile erori aşa cum în viaţă adesea se mai întîmplă, fără ca cineva să stea să-şi bată capul cu ele.
În consecinţa acestor măsuri şi decretări, precum şi a mărturiei depuse de el, ca fiind unica valabilă, întrucît ştia că avea pîinea şi cuţitul, şterse toate celelalte plîngeri, toate mărturiile şi tot ceea ce ar fi putut să contravină planului său, o scoase pe Mocca, o fată de 28 pînă la 44 de ani, ca fiind din Piteşti sau de aiurea, în afară de Coşeşti, şi viaţa reintră în cursul obişnuit al plictiselii de odinioară.
E drept că, la cîteva zile după punerea în aplicare a acestui plan, nu mai rămăseseră decît ei pe internet, dar îşi vorbeau cu atîta drag, cu atîta seriozitate, îşi mai aduceau cîte un prieten să participe la discuţii, cineva care să nu-i contrazică, ba mai mult să dea impresia că totul merge foarte bine în starea de normalitate pe care el, în mod dictatorial, o instaurase.
Pînă la urmă, se dovedi că planul pus pe roate, dădu cele mai bune rezultate. Mocca reveni basma curată şi-şi începu, ca odinioară, activitatea ei de bază în oglindă. Administratorul Alecu se mîndri cu puterea sa în faţa Moccăi care-i deveni mai devotată ca nicicînd.
Blogul Emmei funcţionă în continuare ceva mai curat, fără gunoaie care să strice aerul. Singura care avu de suferit fu libertatea exprimării. Dar cine mai punea vreun preţ pe chestia asta, într-o lume guvernată de alte interese. Poate că funcţionarul american ar mai fi putut cîrti ceva, dar, din fericire sau nu, el fusese detaşat la foruri mai înalte, datorită competenţei sale.
Povestirea noastră, fără să fi urmărit cu tot dinadinsul să aibă un final fericit, a ieşit din aceste tipare, s-a dat peste cap singură, ştiut fiind că viaţa bate filmul sau cam aşa ceva…