Saramago, ultimul drum

30 Iulie 2010

Iată cum, fără ca măcar să conştientizez în timp real, titlurile din mass-media şi-au croit drum în mintea mea. Pusei titlul, îl las aşa, cum îmi spuse mie cineva, la un moment dat, Quod scripsi, scripsi, darling.
Am citit ultima apariţie de la Polirom a lui Saramago, Călătoria Elefantului, o carte care m-a dezamăgit. Un Saramago obosit, încurcat de propriul lui ateism, agresiv la adresa societăţii, la adresa bisericii, la adresa religiilor pe care le mai încurcă înadins sau scoate din context anumite pasaje, tocmai pentru a arunca în derizoriu, ceea ce el nu numeşte, dar consideră că ar fi nişte legende.
Un Saramago care-şi intuia moartea, care vedea un drum, poate chiar şi o finalitate a propriei lui morţi, perfect inutilă altminteri şi care lasă un gust amar.
O carte plină de simboluri, o carte în care slăbiciunile omeneşti devin din ce în ce mai pregnante, iar ironia autorului la adresa lor e din ce în ce mai directă. O carte, nu neapărat a căutării unui drum, ci a unui drum cu itinerar precis, dar pe care avea să-l rătăcească, fiindcă îi lipsea acel adevăr absolut ca ipoteză şi concluzie.
Nu mi-a plăcut cartea, dar am citit-o cu o negură pe ochi sau prin preajmă, am citit-o fiindcă mă fascinează stilul acestui mare scriitor, felul în care îmbină realul cu fantasticul, dialogurile continue şi arta cu care se foloseşte de cuvînt.
Totuşi, alături de Fernando Pessoa, Saramago va rămîne un stîlp al culturii portugheze, una dintre cele mai fascinante dintre culturile mici ale Europei. Şi asta mi-aduce aminte de o postare mai veche de-a mea Elefantul şi cultura, unde tocmai achiesasem cu autorul care susţinea că nu există culturi mari şi mici. În teorie…

Despre comunicare?

29 Iulie 2010

Vorbesc adesea cu un vechi prieten. Un fel de conversaţie neangajantă. Orice îl întreb referitor la persoana lui, îmi răspunde nu-ţi spun, orice mă întreabă referitor la persoana mea îi răspund. Pe de o parte fiindcă nu am nimic de ascuns, pe de altă parte, fiindcă nu mă interesează prea mult judecăţile de valoare pe care le-ar putea face cu privire la mine.
Totuşi aseară, într-o convorbire ce începuse în acelaşi stil oarecum frivol, pe un ton glumeţ, care pe mine mă cam agasează, spun asta, fiindcă funciar eu sînt o persoană serioasă, nu ştiu cum ajungem de la un, consacrat de-acuma, nu-ţi spun, la Oscar Wilde şi celebrul său roman Portretul lui Dorian Gray. La implicaţiile şi complicaţiile unei vieţi ascunse, la costurile tinereţii fără bătrîneţe şi la platoşele, mai mult sau mai puţin fiabile, pe care cu toţii ni le-am construit în timp.
M-am întrebat întotdeauna ce afectează mai mult comunicarea între doi oameni, amorul-propriu, simţul ridicolului sau instinctul de conservare?
După discuţia de aseară, am ajuns la concluzia că lipsa de comunicare vine dintr-o sensibilitate exagerată care se luptă ca nu care cumva să fie rănită mai mult decît poate duce.
Astfel, cu sufletele împovărate, cu mintea plină de gînduri de la gri-şters pînă la negru Perwoll, înaintăm prin viaţă într-o sublimă singurătate a celor ce se pretind plini de succes…

Mare greşeală să cumpăr cartea Vinovat de iubire a lui A. Păunescu. Ceva între Sandra Brown şi Moromeţii ca limbaj şi atmosferă. Am citit primele 45 de pagini şi am abandonat. Nu se poate citi aşa ceva. Eu, una, nu pot să citesc.
Niciun fel de fior, nicio trăire, niciun fel de stil, niciun filon călăuzitor. Doar sex. Sex în mirişte, sex cu tutungioaica sau cu telefonista, atmosferă de la ţară, cam decrepită, iar şi iară, a iubi înseamnă vară. Un doctor nefericit, un pacient debusolat, anxios probabil. Nimic. Dar chiar nimic. De ce s-o fi compromis Adrian Păunescu aşa? Doar ca să-şi vîndă Tucă Jurnalul? Păcat! Şi zice că e doar începutul, acest roman-jurnal. Doamne fereşte! E chiar mai prost decît jurnalul Constanţei Buzea care-l are pe Păunescu în rol principal. Oricum, de la pagina 45 mi-am dat un escape, am mai răsfoit nişte pagini, nimerind expresii de tipul I will fuck you, am zîmbit la recomandarea autorului ca tinerii de pînă în 17 ani să mai amîne lectura cărţii şi m-am gîndit la metoda contraceptivă primară. De unde şi titlul.

Alex Harvey

23 Iulie 2010

Şi sînt unii (de fapt, unul singur) care mă acuză că îmi lipseşte complet glanda romantismului.
Cumva are dreptate persoana, dar iată că mi se mai activează, din cînd în cînd, ceva prin zona asta…

…Scripta manent

22 Iulie 2010

Fiindcă e aşa de cald că nu poţi face mai nimic, sinapsele se dilată şi emoţiile, de orice tip, se contractă, zic ia să recitesc mesajele din forumul Nanu, mesaje scrise în perioada 29 noiembrie 2009 – 29 ianuarie 2010. De ce această perioadă? Poate fiindcă a fost cea mai prolifică. Ce discuţii aprinse despre politică! E drept, era perioada alegerilor.
Am ales, pentru istorie, să postez la mine pe blog o mostră de dialog din 28.12.2009:

Mite,
Îmi pare rău că te-am enervat, ciuruindu-te în ajun de sărbători, dar mă mângâi cu speranţa că între timp ţi-ai lins rănile şi ţi s-a vindecat boticul.
Acum voi încerca, cu toată generozitatea, să răspund nedumeririlor tale.
Tu nu făceai o enumerare acolo, ci comiteai un reducţionism prin care încercai să demonstrezi teza că noi am fi mai apropiaţi sufleteşte de cultura răsăriteană decât de cea apuseană. Evident că acest enunţ nu este adevărat, iar prima dovadă sunt eu însumi, care simt că în interiorul meu lucrurile stau exact pe dos. Asta a fost prima mea obiecţie.
Apoi, ca să ne îmbrobodeşti, fiindcă aveai nevoie de o trişerie pentru a “demonstra” neadevărul spuselor tale, ai scos la înaintare din pachetul de cărţi As-ul de pică al ruşilor şi l-ai pus faţă în faţă cu un şeptar de treflă al literaturii occidentale. Ai continuat cu un impozant Popă de pică pravoslavnic pe care l-ai aşezat alături de un obscur doiar filosofic al Apusului. Şi pretindeai că ai câştigat ambele levate, de parcă jucai război cu nişte copii mici.
Draga mea, eu nu aş fi făcut niciodată un asemenea reducţionism, atât de simplificator. Şi numai pentru că insişti aşa de mult, îţi pot sublinia faptul că dacă ţii cu tot dinadinsul să reduci cultura Rusiei la piscul său cel mai falnic, la Dostoievski, atunci este cinstit să reprezinţi cultura mult mai vastă a Occidentului tot prin cele mai semeţe vârfuri. Astfel, onestitatea ar fi trebuit să te facă să pui pe celălalt taler al balanţei pe Dante, ori pe Cervantes, ori pe Shakespeare, ori pe Goethe, ori pe toţi laolaltă ca să fii dreaptă până la capăt. Abia acuşi ai putea să cugeţi la chestiunea care te frământă şi, eventual, să ne spui şi nouă de la care viziune te împărtăşeşti cu mai mare bucurie.

P.S. Cât despre Berdiaev, ţi-aş propune să-l pui alături de C.S. Lewis. (Dan M.)

Vai, nu-mi vine să cred, dragul meu, că ai revenit aici pentru a-mi răspunde, în paşi de poker sau bridge, la o întrebare pe care ţi-am adresat-o acum nu mai ştiu cîte zile.
Cred cu tărie, acum după ce citii cele ce mi-ai scris, că locul meu nu e printre cărţile din bibliotecă, ci la cazino. Nu zic că nu aş juca cu tine un Texas Hold’em, fi’ncă chiar mă pricep.
Nu ştiu dacă mai ţii minte, dar cînd am început să discut cu tine pe forumul lui George Pruteanu, în disputa absurdă despre logodnica neamţului, te-am întrebat dacă eşti protestant, neoprotestant, parcă. Tu mi-ai răspuns că eşti creştin orthodox şi h-ul acesta suplimentar şi acum mă zgîrie pe retină. Mă rog.
Dacă eu sînt reducţionistă, noi doi sîntem ireductibili. Nu ştiu cum poţi să-l compari tu pe Goethe cu Dostoievski… Poate te referi la importanţa operei, dar ca filon nu au absolut nimic în comun. Eu nu asta doream să compar. Scriitori importanţi din vest şi est. Acolo era vorba de trăire. Sau poate nu ai înţeles mesajul operei lui Dostoievski, ori nu l-ai citit pe Goethe, ori amîndouă simultan.
Nu sînt deloc mulţumită de răspuns, de fapt cred că nu există răspuns pentru Dostoievski. Cît despre Lewis, am mai discutat. Chiar eu însămi ţi-am spus acum doi ani că am citit Problema durerii şi că faţă de Berdiaev, Lewis pare un biet autor. Atunci mi-ai spus că nu am de ce să compar cele două personalităţi. Nu ştiu cînd ai trişat, atunci sau acum.
Altfel, tu ce mai faci? Cum ai petrecut de Crăciun? Îmi pare bine să te revăd, chiar aşa arţăgos cum eşti tu.
(Mite Kremnitz)

Da Mite, sunt un orthodox foarte apropiat sufleteşte de cultura apuseană. Care-i problema?
Altfel, fac binişor, adică mă străduiesc să mişc lucrurile ce mă privesc de la bine spre foarte bine.
Tu? Ai fost cuminte anul ăsta? Ce ţi-a adus Moşul?
(Dan M.)

E o problemă, să ştii. Poate chiar cea a durerii, care ţie pare a-ţi fi străină.
De ce te eschivezi de la orice întrebare şi aştepţi mereu răspuns?
P.S. Chiar crezi că poţi să mişti lucrurile care te privesc?
E posibil să crezi, tu fiind mai apropiat de cultura apuseană care le-a mişcat pînă le-a blocat…
(Mite Kremnitz).

Întrebarea de o covîrşitoare actualitate, atît ca temperatură, cît şi ca evoluţie forumistică, cît şi pentru că vine din cultura apuseană, ar fi: Mais où sont les neiges d’antan?

16-18 iulie

19 Iulie 2010

Vineri m-am reîntîlnit cu colega mea de bancă din liceu. Nu o mai văzusem din 1981. Emoţii, emoţii… Mi-a povestit despre Texas şi cum e viaţa acolo. Nu am avut timp să depănăm amintiri, prezentul e mai puternic, mai dens şi mai acaparator decît orice. Am fost fericită să o reîntîlnesc şi, pentru o clipă, chiar mi s-a părut că am oprit în loc timpul fizic şi biologic, că sîntem tot noi două, aşa cum eram la 18 ani. M-a invitat să o vizitez în America şi dacă nu aş avea rău de avion, aş fi chiar tentată să merg, în pofida lipsei mele de elan cînd vine vorba de călătorii.
Duminică la Mănăstirea Suzana la slujbă, la Cheia prin pădure şi la Braşov la masă. Erau cu cel puţin 15 grade din astea Celsius mai puţin decît la Bucureşti. Cît de mult mi-ar plăcea să mă mut la Braşov! Probabil că mi s-ar face dor de Bucureşti, dar ce diferenţă, totuşi…
La înapoiere am făcut cu maşina aproape 2 ore jumătate între Predeal şi ieşirea din Buşteni. Era mult, dar mult, mai aglomerat decît pe Magheru şi toată nebunia asta din cauza a doi poliţişti ce păzeau nişte treceri de pietoni în Buşteni. Inconştienţă, incompetenţă, răutate? Nu ştiu, dar nu mă mai întorc duminica pe Valea Prahovei. Costă prea mulţi nervi.
Sînt oarecum deprimată de ziua mea care vine, pe căldurile astea mari ca de obicei, de altfel, cu mult mai mulţi ani decît cei pe care-i simt.
Nu am ştiut ce titlu să pun şi simt că mă poticnesc şi la încheire, aşa că o sa las postarea într-un ton, să-i spun, simbolist…

Transcriu cu mînă sigură, aici, pe blogul meu ceva ce poate fi o filozofie de viaţă, aplicabilă şi la modul în care percep comentariile unor indivizi care nu se suportă. Le prezint, cu ocazia acestui citat, scuzele mele, pentru că nu mă pot involva, pentru că vreau să rămîn eu însămi, cu valorile în care cred. Sigură dar senină.

Cum m-am eliberat de Wagner
„2
Singur şi foarte neîncrezător în mine, am luat atunci atitudine – nu fără înverşunare – împotriva mea şi în favoarea a tot ce mă durea şi îmi cădea greu: aşa am regăsit drumul spre acel pesimism curajos care este contrariul întregii ipocrizii idealiste, şi totodată, cum îmi place să cred, drumul spre mine însumi – spre misiunea mea…Acel ceva ascuns şi imperativ, pentru care mult timp nu găsim un nume, pînă cînd, în sfîrşit, se dovedeşte a fi misiunea noastră. Acest tiran din noi se răzbună îngrozitor pentru fiecare decizie prematură, pentru fiecare identificare a noastră cu cei de care nu aparţinem, pentru fiecare preocupare, oricît de remarcabilă, ce ne abate de la misiunea principală – ba chiar şi pentru oricare virtute ce ar dori să ne apere împotriva severităţii propriei responsabilităţi. Boala este întotdeauna replica, dacă vrem să ne îndoim de dreptul asupra misiunii noastre, dacă dorim să ne-o uşurăm pe alocuri.
Curios şi îngrozitor în acelaşi timp! Tocmai uşurările ce ni le acordăm sînt cele pe care trebuie să le plătim cel mai scump. Şi dacă vrem la urmă să ne recăpătăm sănătatea, nu ne rămîne nici o alegere: trebuie să ne împovărăm mai tare decît ne-am împovărat vreodată…”

F. Nietzsche – Cazul Wagner, Humanitas, 2004

14 iulie

14 Iulie 2010


Cam asta mi se pare mie adecvat de Ziua Franţei. Păcat că sentimentul nu mai este aşa de viu într-o Europă cu graniţe laxe şi o Franţă plină de cetăţeni de culoare. Ce culoare? Alta decît cea a băştinaşilor (sic!).

Moreno

13 Iulie 2010

Ieri, în parc, pe Aviatorilor, cu căţeii. O pisică de aproximativ două luni mieuna de mama-focului într-un copac destul de înalt. O pisică neagră şi slabă rău de tot. Nu puteam ajunge la ea şi ei îi era frică să coboare. Ar fi murit de foame acolo şi de frica cîinilor nu ar fi coborît din copac. Întotdeauna m-a mirat viteza cu care se caţără o pisică undeva şi susceptibilitatea de care dă dovadă cînd trebuie să coboare.
Situaţia părea fără ieşire. Am oprit un domn pe bicicletă, în speranţa că de pe bicicletă vom putea ajunge la pisică. A reuşit Gabi, el întotdeauna face minuni cu animalele. Are un fel anume de a comunica cu ele. Am luat-o, am pus-o în geantă. Era o geantă nouă, tocmai ce mi-o cumpărasem duminică de la mall. 🙂
Am dus-o la cabinet, am deparazitat-o intern şi extern. Îi caut un stăpîn. E un motănel jucăuş, eu i-am zis Moreno, fiindcă e un negru lucios. E sănătos, mănîncă, s-a dus singur la litieră şi pare foarte deştept şi curajos.
Îl vrea cineva?
În carantină, pe balcon…

Cîntece eXcesive

10 Iulie 2010

Dan Sociu. Un poet mai puţin cunoscut. Cîntece eXcesive – Polirom 2005. Am recitit cîteva poezii, aşa cum fac mereu cînd am nevoie de frumos, de adevăr frumos exprimat, mai bine-zis.
Redau aici „De la o zi la alta”. Nu ştiu de ce, dar nu mi se mai pare deloc excesiv. Nici măcar eXcesiv…

a crescut zgomotul
ploii:
direct în ceafa mea,
după fereastră
o pisică uriaşă
sfarmă-ntre dinţi
scheletul unui peşte
uriaş –

pe locul în care stau
de cîteva zile
e linişte –

au fost zile de
linişte
cînd
m-am gîndit
la toate –

spune-mi
cel mai rău lucru
care ţi s-ar putea
întîmpla
şi imediat
ţi-aş putea descrie
un altul
mai groaznic.

În rest aştept meciul. Mai citesc, mă uit la turul Franţei. Nu am de ce să ies din casă şi nici nu am niciun chef de ceva. O fi de la vreme?!