Lună plină de verdad

30 Septembrie 2012

şi florile mîniei:

Adică flori care generează ceartă, frustrare, resentimente şi o mare tristeţe. Din cauza comisionarului, deşi mi-ar fi plăcut să-i spun comis voiajor.

De ce niciun bărbat nu e compatibil cu mine şi de ce nu sînt compatibilă cu niciun bărbat? Pentru că el nu rezonează, nu pricepe, are preocupări stupide, momente de abrutizare, idei fixe şi imaginaţie limitată. Pentru că eu am hachiţe, pretenţii, nu beau alcool şi nu mă pot preface.

Diferenţă

28 Septembrie 2012

Care este diferenţa între complet şi terminat?
Dacă te căsătoreşti cu persoana potrivită eşti complet.
Dacă te căsătoreşti cu persoana nepotrivită eşti terminat.
Şi, dacă persoana nepotrivită te prinde cu persoana potrivită, eşti complet terminat!!!

Ragtime

26 Septembrie 2012

În aşteptare:

Telefonul nu sună, eu sun şi centrala cîntă. Săracul Scott Joplin, păcat de muzica lui că a ajuns muzică de „ocupat”!
Vremuri de sincopă

Nu înţeleg ce e cu agitaţia asta referitoare la DD şi Oltchim? Ştire de senzaţie că aterizează DD în România. Absurdul ia cote inimaginabile. Să stăm cu ochii pe aeroport! Astfel poate aflăm dacă are banii sau nu. Eu pariez că îi are în geanta diplomat depusă în torpedoul maşinii Rolls-Royce cu care vine la Ana pe Beller să cumpere pîine şi covrigi! De pus în coadă!

Mitocanul cu ştaif

24 Septembrie 2012

Discuţie pe care am întreţinut-o cu un ipochomen, în cadrul unei şedinţe, eu, preşedinte, el nu!

Propietatea zice, şi se avîntă să expună idei, dar nu se avîntă foarte mult, că pînă să facă pauza de respiraţie, intervin, proprietatea, domnule C.! Da, zice, ştiu că se spune proprietate, şi face un efort vizibil să rostească şi al doilea r, dar eu aşa m-am obişnuit. Nu e o scuză şi nu trebuie să-mi zgîriaţi timpanul, chiar dacă sînteţi proprietar de hotel!
În timpul şedinţei îmi dă indicaţii, spune că ar trebui să fac una şi alta, aşa după cum ar fi interesele sale de mitocan, parvenit, dar care zice că are şi două şcoli din astea post-liceale, adică facultăţi.
Îl reped şi-i spun, fă ce ai de făcut ca să-ţi atingi interesul, cota de confort şi lumea să fie după chipul şi asemănarea ta, dar ţine cont de reguli şi de legi. Vă arăt eu doamnă, că fac toate astea, şi nu mă interesează de dumneata. Zic, nu cred că poţi şi dacă o faci, te dau în judecată. Zice: Am 20 de avocaţi, te îngrop în procese. Formula de politeţe fiind deja abandonată, aşteptam momentul înjurăturilor care, se ştie, nu prea se spun la persoana a doua plural.
Zice: Vă mai repet încă o dată, Zic, deşi mă calcă pe nervi şi ceea ce spuneţi doar o dată, nu-mi repetaţi pleonastic, că fac criză de nervi. Zice: Luaţi-o şi pe asta ca pe aceea cu cobori în jos. Zic, aia e licenţă poetică şi matale nu eşti Eminescu!
Totuşi, omul, cu toate hotelurile lui şi parada de bunăstare ţopistă pe care o face, pare să fi trecut cîndva pe la şcoală, că auzise de Eminescu. Sau poate mi s-a părut? Oricum tipul atrabiliar, prost, incult şi cu aere de mare boier. Adică prima generaţie încălţată, bugetar cu funcţie bunicică, dedat hoţiei şi mitei, plin de relaţii, fără educaţie, fără bun-simţ. Simte că e pe val şi trage cît poate! Ah, şi uitam ce era mai important. Are o părere excepţională despre el însuşi şi se ia în serios!
Să fie ăsta tipul de supravieţuitor al lumii pe care, în inconştienţa noastră, o construim ca fiind liberă?

Un gînd pe zi

21 Septembrie 2012

Mă confrunt cu tipul atrabilar al timpului ecorşant pe care îl trăim!

S-a stins aşa cum a trăit. Cu discreţie.
Un mare om de cultură, un om ca o enciclopedie, iubitor şi cunoscător de limbă română, aşa cum puţini au fost vreodată.
Ştiam aproape toate poeziile din volumul Arte&Meserie pe dinafară, pe multe le mai ştiu şi acum. Cumva, mi-au format gustul pentru poezie şi mi-a insuflat dragostea pe care am avut-o de la 15-16 ani pentru această formă de creaţie.
Am citit excepţionalele Exerciţii de stil, mai spre maturitate, iar volumul Gargantua şi Pantagruel, atît de meşteşugit tradus din franceză de către R. Vulpescu, mi-a încîntat copilăria. Am iubit dragostea lui şi respectul sfînt faţă de limba noastră maternă, poate cea mai pură formă de naţionalism cu putinţă! O valoare care a fost marginalizată de valorile contemporane care promovează, premiază, adulează, – fără a pricepe nimic -, doar non-valori.

Citez din memorie o poezie, una dintre multele pe care le port în minte şi în suflet:

Argument 2

Ulise nu putea să moară:
Trăia anapoda,-ntr-o doară.

Ulise nu putea să moară:
Pe cine moartea lui să doară ?

Uitase limita şi gura:
Urma doar ritmul şi măsura.

Pierduse símbolul şi gestul:
Strivise versul, pasul, restul.

(din volumul Arte&Meserie – Cartea Românească, 1979, Ars Amandi)

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Cred că îmi voi închide contul de FB. Pur şi simplu, nu mai pot să suport veninul care este împroşcat de acei pretinşi intelectuali care nu fac altceva sau nu mai au orgasm, decît dacă scriu mizerii despre ţara în care s-au născut. Aici, totul le pute, totul îi agresează, nimic nu se potriveşte standardelor lor înalte de venetici găunoşi, vînduţi şi cumpăraţi şi iar vînduţi şi iar cumpăraţi şi înfipţi într-un final în cine ştie ce ac de cravată de firmă UE-istă, dar neapărat produsă de la Budapesta încolo!
Nu cred că s-a mai pomenit în istoria acestei clase subţiri ca număr şi creaţie (sic!) o scăpătare ca asta prezentă.
Nici măcar nu îşi dau seama că în afara acestei batjocuri continuue nu au nimic de spus.Nimic care să suscite cel mai mic interes, poate cu excepţia interesului pe care-l stîrnesc în mintea celor care sînt ca ei. Labă în oglindă, măi băieţi!
Îşi bat joc chiar şi de limba română, critică şi găsesc cele mai absurde legături cu alte limbi pe care ei le cunosc foarte bine fiindcă, nu-i aşa?, au fost nevoiţi să le ţină decenii în şir în curul străinătăţii, dar nu sînt în stare nici măcar să scrie bine, corect şi cu diacritice. Cînd scriu în franceză, maghiară sau mai ştiu eu ce alte limbi pline de accente scriu cu acurateţe, dar în asta pe care se cacă în fiecare zi, scriu păsăreşte, nefiind în stare să pună nişte biete sedile. De fapt, nu contează, nu contează să le scrie, pentru că e suficient să scrii ca un idiot cînd vrei să faci prozeliţi, după chipul şi asemănarea ta de intelectual porc, de intelectual jigodie, de intelectual scăpătat, fără pic de simţ moral, decăzut, lingînd unde ai fost scuipat şi scuipînd unde ai ajuns la statutul ăsta de mare scriitor. Trebuie să faci apologia vestului şi să critici estul, trebuie să renegi tot ce e bun şi sfînt în ţara asta şi dacă se poate să le razi de pe faţa pămîntului. Orice valoare autohtonă, orice tradiţie, credinţa, de fapt, întreaga spiritualitate.
Cît de nefericiţi pot fi aceşti sub-oameni care, absolut la fiecare nou status adăugat de vreun cretinoid din ăsta intelectual angajat la un post de radio sau ziar obscur din ţări de astea care pleznesc de civilizaţia pulii, se screm să spună ceva interesant, să mai găsească ceva rău, să mai critice, să-şi mai bată joc? Să nu mai ai bucuria de a trăi decît în a te căca pe ţara ta, nu cred că poate fi ceva mai josnic, mai nemernic, mai păcătos. Păi nici nu sînteţi altceva decît nişte căcăcioşi, în cea mai de jos poziţie a piramidei în care de sus toţi se cacă şi se vor căca extrem de civilizat şi vestic în capul vostru.
Iar statusurile astea şoc pe care le scremeţi noaptea ca să înhăţaţi like-uri şi comments-uri ziua, cu ce nu pricepeţi voi, ce vă face să vă rîdeţi şi ce vă provoacă orgasmul masturbat, sînt de rîsul curului ca să rămînem tot în zona asta unde vă bălăciţi, adică a latrinei existenţei voastre. Sictir!

…(5)

15 Septembrie 2012

Sîmbăta la Istanbul e quite a day. Nu seamănă cu nicio altă zi. Dacă în timpul săptămînii, turcul este în maşină văzîndu-şi liniştit (în măsura în care poţi fi liniştit într-un astfel de trafic) de afacerile lui, serviciu sau ce treburi o fi avînd pe colo-colo, sîmbăta sînt pe stradă şi they run the town. Cînd am plecat de acasă, ca o floare, adică complet inocentă vizavi de faţeta asta nouă a oraşului, pot să spun că, dimpotrivă, mă gîndeam că azi va fi mai liber, aşa cum e la noi, dar turcul e forfotitor…
Deci, plecăm peste dealuri să ajungem la tramvai şi chiar ajungem acolo, ajungem pe străduţe lăturalnice, nebănuind ce ne aşteaptă. Schimbăm nişte euro în lire turceşti, ultimii dar nu cei de pe urmă şi ne îndreptăm spre linia de tramvai. La tramvai era ceva cam ca la metrourile japoneze, aşteptam să vină unii cu sau fără mănuşi să ne împingă de la spate ca să încăpem. Nu a venit nimeni şi ne-am descurcat pe cont propriu, turci şi turişti deopotrivă. Cineva mi-a cedat locul şi am acceptat cu mare recunoştinţă. Am coborît la capăt de linie şi în cîţiva zeci de metri am văzut impunătorul gard oriental al Palatului Dolmabahce.Am intrat, ne-am pus nişte pungi în picioare, pe post de papuci, am vizitat, nu am avut voie să facem nicio poză, chiar dacă eu am spus că plătesc extra fee, mi s-a răspuns no tollerance! Palatul este foarte frumos, am vizitat mai întîi Haremul, apoi palatul propriu-zis. Nu pot să spun că mi-a plăcut foarte mult, fiindcă decorul oriental e foarte greoi, te copleşeşte, te apasă, dar era nişte mobilă din lemn de piper care m-a lăsat mută de admiraţie. Mi-a plăcut salonul japonez şi dormitorul distinsei Valide, adică mama sultanului. Dormitorul soţiei sultanului nu era aşa de încărcat de erotism ca al unor cadîne. Băile cu bideu, dar ce bideu. Sala cadînelor, adică unde pierdeau ele vremea, semăna cu un conference room, foarte bine mobilat, nici vorbă de perne sau alte chestii care să îndemne la lascivitate. Am mai remarcat un cîntar care era pus între camera unde sultanul îi primea pe ambasadori şi colţul unde acesta aştepta să fie primit, se înţelege de ce.
Una peste alta, am plecat de acolo cu impresia că nu era rău deloc să fii sultan şi cu nelămurirea referitoare la existenţa unei camere albastre, cameră în care fiul sultanului se refăcuse după circumcizie. Nu am înţeles de ce atîta refacere, dar nici nu am întrebat. Am văzut şi dormitorul ultimilor ani de viaţă a lui Ataturk.
Curtea palatului este impresionată, marea dincolo de gard şi paradisul dincoace de el. Frumos!
Apoi, după vreo 3-4 ore de vizitat, am plecat la tramvai, of course, pentru a căuta o fabrică renumită pentru baclavalele sale. Am cumpărat ceva dulciuri de acolo şi cum era destul de tîrziu, am mers la tramvai să ne întoarcem acasă, adică la hotel, ca să ne facem bagajele, fiindcă mîine dimineaţă plecăm. Ne urcăm în tramvai, trebuia să mergem vreo 4 staţii, la prima opreşte se aud nişte propoziţii spuse dur în turceşte şi vedem cum lumea se îmbulzeşte să coboare. Noi, care nu pricepuserăm o iotă, ne aşezăm pe scaune fericiţi că ce liber e tramvaiul. Vine un turc şi ne scoate afară, adică în staţie. Mai aşteptăm un tramvai, toţi coboară nimeni nu urcă. Întreb vreo cinci persoane, do you speak english, hayir, hayir, adică nu. În fine găsesc un turc care îmi spune impasibil, maybe danger of bomb in Sultanahmet, adică unde locuim noi şi a adăugat resemnat no peace in Turkey…. Ştiam că în aceste cazuri nu trebuie să stai în locuri aglomerate, dar la Istanbul nu există aşa ceva. Am plecat pe jos cu speranţa că vom putea lua un taxi. Absolut niciun taxi nu a oprit cînd am spus unde vrem să mergem. Am pornit pe jos, mi se făcea rău, era un soare orbitor şi o năclăială pe stradă de îţi venea să te prelingi pe lîngă un perete şi să zaci acolo, pînă la o veste bună, o lume mai puţin nebună etc. Am ajuns pe o stradă mai liniştită, m-am mai liniştit şi eu, am intrat într-un restaurant, am băut un suc de ananas, excepţional, din fruct proaspăt, am mîncat manti, adică un fel de ravioli turceşti, foarte, foarte buni. Am stat ceva. Cînd am ajuns la linia de tramvai din apropierea casei, după vreo două ore, tramvaiele îşi reluaseră traseul, viaţa intrase în normalitate.
Am ajuns, după emoţii mari, cu bine acasă. Gazda ne aştepta cu dolma, nişte sărmăluţe mici, mici, în foi de viţă, umplute doar cu orez şi nişte arome minunate. Le-am dat şi eu un borcan de zacuscă făcută de mine, pe care îl adusesem aici, just in case, dar pe care, desigur, nu am avut cînd să-l mîncăm. Au mîncat şi au fost entuziasmaţi, au zis că nu au mai mîncat ceva aşa delicious. Le-am spus come and visit me in Romania and you’ll eat food cooked by me, I’m a very good cooker şi am avut şi martor că nu mint, deci patronul turc a zis că va veni la mine în vizită. Îl aştept oricînd, cu drag, fiindcă a fost un om foarte discret, foarte plin de solicitudine şi chiar a făcut tot ce i-a stat în putinţă, ca să ne simţim bine.
Mîine plec acasă, mi-e un dor nebun de bichonelele mele şi pisicile aristocrate, Mao şi Fleurette. Mi-e dor de Calea Floreasca, De Bulevardul Aviatorilor, de Arcul de Triumf, de Bucureşti, de cofetăriile de pe Beller şi chiar şi de cîinele lup, prietenul nostru cu care ne întîlnim, în fiecare zi, în dreptul fostei case a lui Ion Maurer, unde el stă şi păzeşte.
De-abia aştept. Îmi fac bagajele şi vin!

…(4)

14 Septembrie 2012

Parcă mi s-a insinuat, începînd de azi-dimineaţă, un ritm mai lent. Spre dolce farniente, spre contemplaţie, spre sentimentul că de ce să alerg de colo-colo, tot nu voi reuşi mare lucru. Ca o picătură în ocean. Mi-am zis, better to enjoy! Să mă bucur privind forfota străzii, stînd liniştită într-o cafenea sau aşteptînd pe o bancă în parc să înceapă strigările, observînd mult mai multe aşa, decît alergînd prin buticuri, magazine şi lăcaşe de cult. Asta, însă, mai spre prînz, fiindcă dimineaţă am fost la piaţă, piaţa de mirodenii, de unde eu personal mi-am cumpărat un parfum oriental, hand made, un parfum cu aromă de ambră, violete şi mai ştiu şi eu ce zambile şi crin, o reţetă a casei de parfum a turcului care vindea, de altfel, mirodenii şi caviar. Mi-a turnat într-o sticluţă de mărimea unei jumătăţi de deget, printr-o pîlnie minusculă, aroma fermecată, mi-a împacheatat-o într-o punguţă de mătase, cu fir auriu, că de aur nu cred să fie… Am trecut, în viteză, pe lîngă mormanele de mirodenii, fructe uscate, brînzeturi, sugiucuri, salamuri, măcelării şi legume-fructe. Aş fi gustat o curmală proaspătă, aşa cum iei de la noi din piaţă o boabă de strugure, să guşti. Nu am îndrăznit. Am plecat mai departe, am plecat la piaţa de unelte de pescuit, unde mi-a plăcut foarte mult. Niciun vînzător nu vorbea engleza, nu că eu aş fi ştiut să spun mai mult decît pike. Totuşi, pike e un cuvînt cunoscut de pescarii de pe mapamond, cred, căci am reuşit să cumpăr ceea ce doream eu, nu ştiu dacă şi persoana pentru care sînt destinate. Apoi, pur şi simplu, nu am mai avut niciun chef să vizitez cu pasul zona respectivă, am luat tramvaiul, deja sînt o cunoscătoare a staţiilor, a aparatelor de coins, a lumii bune care circulă cu tramvaiul. Un turc chiar mi-a cedat locul în tramvai, nu ştiu dacă din cauza vîrstei mele sau a decolteului brodat şi nici nu-mi păsa. L-am refuzat, prin semne, nu părea genul bilingv(sic!), fiindcă aveam de mers doar două staţii şi îmi plăcea să mă înghesui ca neamul prost lîngă uşă, ca să nu pierd coborîrea, ohhhh!
După călătoria cu tramvaiul m-am oprit într-o cofetărie să mănînc de prînz tartă cu brînză şi lămîie, de jurai că e de la French Bakery, adică bunicică. Am băut apă plată, am fumat şi am privit, vreo oră, lumea. Am văzut chiar şi diferenţa de vestimentaţie între turcoaica măritată, turcoaica fată mare şi turcoaica libertină care, cu siguranţă, nu mai era fată mare de mult şi de mulţi. Passons!
Apoi am plecat agale să vizitez Ayasofia, adică Sfînta Sofia care mi-a plăcut foarte mult, ca să nu spun că m-a copleşit, fiindcă nu există cuvinte care să descrie ceea ce simţi cînd intri în această catedrală.
Cînd am ieşit de la Ayasofia, de unde mi-am cumpărat o vază scumpă, fiindcă nu m-am putut abţine, o vază otomană de o singură floare, făcută manual, deci cînd am ieşit de la Ayasofia, tocmai aud că cineva striga madam Soerin, madam Soerin. Mă uit mirată în jur, cînd ce să vezi, era domnul Gelim care dorea să mă întrebe dacă mi-a plăcut excursia pe Bosfor. Best trip ever i-am spus, iar el a început să se plîngă de nişte nemţi care au spus că vaporaşul nu era frumos. I-am zis, don’t worry, Mr. Gelim, german people are crazy, ceea ce i-a luminat faţa de atîta zîmbet.
Apoi am fost la Basilic Cistern, poate cel mai emoţionat moment al Istanbulului. Nici nu pot să spun decît că mi-a tăiat răsuflarea, iar apa din care creşteau coloanele vine, prin apeducte vechi de 1500 de ani, tocmai din pădurea Belgrade, şi vine cu mulţi peşti.
După asta nu am mai fost în stare de nimic. Abia şi abia am coborît cele 7 coline pînă la vila din Sultanahmet. Am venit acasă, am deschis fereastra, am stins lumina şi am aşteptat strigările, fumînd şi negîndind, doar desfăşurînd imagini pe retină…
Mîine 7 coline în sus, tramvai, Kabataş, 200 metri pe malul mării şi balconul sultanului scrie pe mine, căci merg la Dolmahbace.

…(3)

13 Septembrie 2012

Azi a fost o zi care, speram eu de dimineaţă, putea fi relaxată, dacă nu era nebună. Turcii şi-au avut şi ei partea lor de nebunie, noi pe a noastră. Ca prima ceartă între îndrăgostiţi. Dacă ieri la bazar, turcul căruia îi făcusem safteaua, ştia cuvîntul căci i-am zis I’m very good for saftea, iar el a zis, Insallah, yes safta, I need it, my shop was empty yesterday, iar pe la patru cînd am ieşit din bazar, mă striga, madam, madam, thank you, thank you, îmi pupa mîna şi îmi spunea Please, come every day, astăzi relaţiile româno-turce au luat o întorsătură neaştepată din cauza conceptului Hop on – Hop off! Revin.
Am luat drumul de costişă şi azi, ca şi ieri şi ca în fiecarte zi, ca să mergem să facem turul oraşului cu autobuzul, ceva absolut comun în orice capitală europeană, ceva de vise rele la Istanbul, zic eu! Pe drum un vînzător de rodii, cu un aparat vechi de 1000 de ani, un fel de stră-stră-străbunic al storcătorului de fructe de tipul TEFAL tu penses à tout, dintr-un metal învechit de vreme, dar neruginit, fiindcă nu cred că fusese spălat vreodată cu altceva decît suc de rodii, un vînzător ambulant de sucuri, zic, ne-a captat atenţia şi am zis, wtf, hai să încercăm, fiindcă se ştie, sau mă rog, eu ştiam din povestirile celor 1001 de nopţi ce delicatesă e rodia, că faci sucuri, că faci prăjituri cu amestecuri ameţitoare de seminţe de rodie etc. Apropo de asta, fac o paranteză şi spun că mă obsedează povestirile acelea de cînd am venit aici, nu în sens erotic, cum ar putea crede unii mai dedaţi concupiscenţei, ci, pur şi simplu, prin anumite detalii vrăjitoreşti care îmi vin în minte…Passons!
How much, am întrebat cînd am ajuns faţă în faţă cu el, fiindcă am stat la coadă ca să cumpărăm, 5 lire. Two, please. Dăm 20 de lire că nu aveam mărunt şi nu are să ne dea restul, fiindcă tocmai ce dăduse rest la o bancnotă mai mare. Bun, aşteptăm şi bem. Bem şi aşteptăm! Omul sună pe cineva pe mobil, nu găseşte mărunte, întreabă vreo doi chelneri de la cafenelele de vizavi dacă au, nimeni nu-l ajută, ne mai toarnă în pahare şi zice dîndu-ne banii înapoi, no change. Ei bine, nici noi nu ne-am lăsat, am schimbat la cei de vizavi care aveau rest. Teşekkürler ederim, şi, fiindcă l-am întrebat, ne-a explicat care e treaba cu acest mulţumesc în limba turcă. Teşekkürler ederim e cea mai politicoasă formulă de mulţumesc, este acel mulţumescu-ţi ţie. Teşekkürler e aşa un mulţumesc general! Buuun!
Plecăm spre fantastica şi nemaipomeniata călătorie din inima Istanbulului day&night, hop on hop off. Adică tu plăteşti 20 de euro, te urci în autocar, vizitezi ce vizitezi şi vrei să hop off din autocar, ca să mergi cu pasul pe colo-colo. Apoi te întorci la o staţie din asta de-a lor, a companiei care organizează această excursie, şi hop on. Pînă la 10 seara să tot vizitezi, că atunci pleacă ultimul autocar. Eu nu am crezut în conceptul ăsta de la bun început, dar nu am crezut deloc, fiindcă am mers, iniţial, vreo oră jumătate şi autocarul nu a făcut nicio staţie. Însă, cum bărbaţii au logică, simţ de orientare şi sînt foarte practici, omul cu care am plecat la Istanbul a crezut cu tărie în acest concept, deci noi hop off în port să intrăm la unul din cele 20 de restaurante cu specific pescăresc să mîncăm peşte de care mie nu-mi place, chiar dacă îl pescuieşte în faţa mea, Marmara fish, madam, you have to try. Bun, mergem la restaurant, comandăm, plătim incredibila sumă de 15 euro pentru un peşte mititel de încăpea în farfurie întreg, (crapul românesc e nobil, domnule!) îmi comand şi un coctail nealcoolic, bun, de ce să nu recunosc, plătim şi mergem în staţie. Fac o paranteză ca să mă dau mai mare decît sînt şi spun că nu m-am mai urcat în mijloacele de transport în comun de mai bine de 20 de ani. Stăm, stăm, stăm. Soare arzător, nicio bancă liberă. Era o lume pestriţă în port, o nebunie fără seamăn, mai ceva ca în Piaţa Obor, unii vindeau papuci, alţii adidaşi, fiindcă Adidas nu erau, de unică folosinţă, alţii vindeau ţigări la bucată, alţii seminţe, alţii cerşeau, alţii beau murături din borcane de alea ca la mama acasă pe post de răcoritoare, turcoaice cu văl pe cap erau încotoşmănate cu pardesie la 26 de grade, nu era nicio bancă liberă. Era în staţie un albanez care vorbea italiana şi care a plecat pe jos îndemnîndu-ne să facem la fel, dar noi nu şi nu, fiindcă noi trebuia să credem în concept. Am zis să plecăm cu tramvaiul, am fost făcută ilogică, m-am enervat, m-am dus să parlamentez cu nişte turci care reprezentau o autoritate şi aveau biroul chiar în staţie, nu ştiu dacă erau poliţie sau paza portuară, ştiu doar că m-am certat cu ei, mai ales fiindcă au explicat că e posibil ca autocarul să nu oprească fiindcă e plin. În plină dezbatere probabilistică am plecat spre cea mai apropiată staţie de tramvai, unii mai spăşiţi, dar logici, alţii mai sfidători, deşi ilogici. La tramvai nu puteam intra fiindcă nu aveam coins. Orice traversare de stradă e un sport extrem, am reuşit să luăm coins la liber, de la o negresă care cumpărase prea multe, am plecat cu tramvaiul să hop on în autocar, am refăcut o parte din traseu, am vizitat ce mai era de vizitat. Am văzut locuri frumoase, dar nu am mai avut curajul să hop off!
Pe seară cumpărături la magazine de fiţe, mi-am cumpărat o pereche de pantofi ca să merg cu cîinii în parc. Buni, de piele, fără toc, unul dintre cele 3 modele care erau expuse într-un magazin cu 500 de modele bărbăteşti, sport, casual etc.
Woman doesn’t matter în Turcia ca şi aiurea, poate ceva mai mult în Turcia, deşi nici cu aiurea treaba nu e simplă.
Am mîncat îngheţată bună, bună. Una peste alta, am văzut locuri frumoase, iar în trafic, cînd nu eşti cu maşina ta, e chiar distractiv să vezi cum pietoni şi maşini scapă la mustaţă, în timp ce lumea toată din autocar exclamă aaahhhh!!!

Güle güle, v-am pupat!