Un gînd pe zi

29 Martie 2012

Batjocura este adesea sărăcie a spiritului.

Jean de La Bruyère

Anunțuri

O poveste neterminată

26 Martie 2012

Viaţa lui Kostas Venetis. Am citit cu greu acest roman, deşi pe nerăsuflate, dădeam filele înapoi, reluam povestea vreunui personaj, încercînd să înţeleg mai bine devenirea lui Kostas. Zadarnic.
Kostas este summumul tuturor personajelor care-şi spun povestea în acest roman, este conştiinţa de deasupra lor, este un Soviany atemporal, hăcuit pînă în cele mai întunecate colţuri ale sufletului său, dincolo de bine, dincoace de rău, pendulînd neliniştit între plăcere şi dezgust, curaj şi frică, viaţă şi moarte; căutîndu-şi calea, sorbind voluptuos seva mustoasă a trecutului, scuipînd pe prezent, înfăţişînd cu cinism viitorul.
De altfel, nici nu ştii cînd se schimbă planurile, cînd visul ia locul realităţii şi realitatea e mai cruntă decît orice coşmar.
Finalul e deschis, cu toate că îl presimţeai şi-l aşteptai cu fiecare pagină întoarsă. Abia la ultima pagină îţi dai seama că nu va fi niciun final, chiar, dacă, poate, va fi o continuare.
O carte ca un poem, un roman care aminteşte îndrăzneala lingvistică a lui Villon, trăirile abisale din romanele lui Dostoievski şi scenele memorabile din filmele lui Tarkovski. Toate îţi umblă prin minte şi prind un contur nou, bine închegat. Reuşeşti să-ţi reaşezi nişte valori? Atunci, cu siguranţă, mesajul autorului a ajuns la cititor. Şi chiar dacă unii vor deveni şi mai închistaţi, iar alţii se vor simţi acoperiţi, rămîne întrebarea Unde e Adevărul?

Ce ne defineşte

22 Martie 2012

Cine sîntem, de unde venim şi încotro mergem? Nu! E doar genul proxim cu maximum două variabile în diferenţa specifică, chiar dacă tomuri întregi au fost scrise pe această temă şi tot degeaba.
Vreun CV completat în grabă sau, dimpotrivă, scris cu mare atenţie, respectînd reguli care să ne încadreze la încadraţi în rînd? Hm.
Preferinţele de toate felurile? Aici ar putea fi făcută o clasificare pe ramuri şi subramuri, dar tot în sfera esteticului am rămîne, deşi ar putea părea paradoxal chiar şi faţă de un criteriu absolut aleator, fiindcă nu există criterii fixe în sfera esteticului. Sau există şi nu le pot identifica eu? Prizonieri ai proverbului: nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie defilînd orgolios pe toate palierele vieţii, cît şi pînă unde ne putem permite în ochii cu dioptrii diferite ai celorlalţi?
Ei bine, ăsta ar putea fi răspunsul la întrebarea ce ne defineşte? De fapt, cît şi pînă unde ne putem permite, şi îmi vine în minte o continuare puerilă, acasă, la şcoală, în societate, şi, mai nou, în mediul virtual?
Există diferenţe de abordare? Adică e posibil ca eu cînd sînt acasă să fiu dulce, cuminte, ascultătoare, drăgălaşă, să-mi placă să mănînc salată de roşii cu cartofi prăjiţi, la şcoală să fiu premiantă, dar rebelă, să mă bat cu băieţii şi să joc fotbal pe terenul cu zgură destinat altor activităţi sportive, avînd mereu în ghiozdan un sandviş cu salam cu aditivi, în societate să mă dau mare cu ce casă am, ce maşină conduc şi ce rochii fumez, prăjituri doar de la Paul, iar pe blog, ca spaţiu virtual, să fiu o harpie, o scorpie, să-mi permit să-i înjur pe toţi, să le spun, băi poponarilor, labagiilor, băi ia fiţi atenţi ce tare sînt eu, ce deşteaptă, uite scriu cu diacritice, scriu şi la gazetă, sînt la gazetă sau am fost, am şcoală, am absolvit şcoli înalte, băi, voi nici nu ştiţi cîte citate ştiu eu să citez, vă dau clasă la toţi, una, două, trei, maximum patru clase, şi mănînc doar caviar şi iepure pané (!).

Uite, nu ştiu cum să spun, dar eu nu pot să cred că aşa ceva ar fi posibil şi asta mă defineşte cel mai mult.

Un gînd pe zi

20 Martie 2012

O femeie are nevoie de geniu şi de mare modestie pentru ca ceilalţi să-i tolereze inteligenţa.

Iulia Haşdeu

O formă de ermetism

19 Martie 2012

Ceva ce am găsit, absolut întîmplător, pe youtube. Pentru mine reprezintă summumul ermetismului, întrucît nu am înţeles absolut nimic din versuri, nu am priceput mesajul, nimic.
Cred că e muzică ţigănească, adică îi reprezintă cultural pe cei cărora trebuie să le dau bani, aproape zilnic, ca să pot găsi un loc de parcare în Dorobanţi, cum, de altfel, am procedat şi mai devreme, fiindcă era plin în cafenele, cofetării, parfumerii şi alte locuri de pierdut vremea. Mă întrebam cine mai munceşte în oraşul ăsta şi cînd.
Şi dacă nu se mai munceşte de unde bani de cafenele? Să fie, oare, fetişcanele care pierdeau vremea pe acolo genul dansatoarelor din videoclip? Or fi în combinaţie cu ţiganii care strîng bani din parcări, care vînd ţigări de contrabandă, care cîntă manele sau ce-or cînta ei? Nu ştiu, dar, e limpede, avem o economie înfloritoare prin metode sui-generis.
Iată şi clipul:

Update:

Şi ceva într-adevăr frumos, fără pretenţii artistice, pentru şi în virtutea legii compensaţiei:

Ce ne interesează

15 Martie 2012

Pe mine nu mă interesează nimic. Niciodată nu am fost dornică de distracție. Adică să merg undeva să mă simt bine. Să merg la petreceri, să merg în vizită, să beau, să mănînc, să dansez, să glumesc.
Îmi plăcea să mă simt bine cu o carte și cel mai adesea eram fericită dacă puteam să port o discuție interesantă cu cineva. Asta mă făcea să mă simt bine. Discutam o temă, argumentam, mă contraziceam, îmi spuneam cu hotărîre punctul de vedere, mă lăsam combătută de dragul discuției, de dragul interlocutorului, uneori fascinată de sinapsele lui, de deosebirea netă de gîndire, de felul în care, poate, ajungeam la aceeași concluzie, prin metode și împletiri de gînduri complet diferite.
Asta se întîmpla cu multă vreme în urmă, cînd oamenii erau mai curajoși, cu mai puține prejudecăți, cu o mai mare deschidere spre ideile în dialog. Interesant este că asta se întîmpla într-o vreme în care lumea era obsedată că e ascultată de mai mulți decît cei cărora li se adresa în mod direct.
Acum mentalitatea s-a schimbat complet. Viața s-a schimbat complet. Eu nu cred că mai pot avea astfel de discuții cu mai mult de doi oameni, să zicem. Unul este prietenul meu M., iar celălalt este Dan Ciachir, dar cu el mă văd foarte rar în ultima vreme.
Pe de altă parte, am blogul acesta care este un instrument foarte periculos. Îmi dau seama că ceea ce scriu eu aici nu interesează pe nimeni, decît dacă îndeplinește în mod necesar două condiții: să fie un subiect de scandal, iar la comentarii să se scrie îndeobște lucruri scandaloase și care musai să aducă prejudiciu lui the unbeatable foe, chiar dacă el este o persoană reală, cu sentimente, cu trăiri, cu sensibilități, mai deștept, mai prost, mai expresiv sau mai plin de platitudini. Și asta se întîmplă fiindcă aducem zdrobitorul argument că vrem să ne simțim bine, să ne jucăm, să glumim, chiar dacă ucidem lent pe cineva și pe noi înșine.
Ca să iau un exemplu recent, deși am peste 30 de comentarii la postarea precedentă, nu cred că s-a uitat cineva la documentarul despre psihopații din noi. Nici nu avea cum să se uite, nu e nicio distracție în asta. Chiar nu-ți vine să rîzi și nici nu poți să-i iei pe ăia peste picior, fiindcă nu le-ar păsa. Și asta contează. Să ai convingerea că cineva suferă. Altfel distracția nu mai are niciun farmec.
Culmea e că tocmai asta susține documentarul. Și atunci? Și atunci, dragii mei, dacă nu ați vrut să fiți spectatori, ați devenit în mod necesar personaje de documentar.

Mi-a plăcut ceva dintr-un interviu al lui Octavian Soviany, interviu care se numește, O nouă civilizație a inimii. Spune așa:

Este vulgaritatea o formă de seducţie?


Vulgaritatea, chiar şi obscenitatea pot câteodată să fascineze. E ca atunci când după ce nu a mâncat decât caviar toată viaţa, un gurmand simte nevoia să mai mănânce şi nişte icre de ştiucă cu ceapă. În ceea ce mă priveşte, am simţit foarte rar această ispită.

Mi se pare cea mai blîndă comparație cu putință…

La granița subțire

14 Martie 2012

Un documentar care m-a pus pe gînduri și m-a făcut să mă întreb cîți oare? Dar eu?

Citeam absorbită cartea De la Baudelaire la suprarealism a lui M. Raymond. Cînd am ajuns la Paul Valéry și am citit cele cîteva considerații ale autorului despre acest poet, mi-am dat seama ce analiză pertinentă aș fi făcut eu deunăzi, dacă mi-aș fi amintit măcar cîteva versuri din Tînara Parcă
Cum definește Paul Valéry, considerat poetul cunoașterii, poezia: „Poezia este încercarea de a reprezenta, ori de a reconstitui, prin mijlocirea limbajului articulat, acele lucruri sau acel lucru pe care îl exprimă confuz strigătele, lacrimile, mîngîierile, sărutările, suspinele etc.”
Apoi? Cînd trece clipa de extaz? Trebuie să încerci să trăiești. Îndoiala, conștiința revin. Întrebarea a fi sau a nu fi rămîne doar o întrebare. De fapt, ești obligat să exiști în mod nedesăvîrșit, derizoriu, supus condițiilor oricărei vieți omenești. Adică proză!

Unde mai încadrăm ideile? Habar nu am!

Iată cîteva versuri în traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș:

Nu! Haide! Sus! Spre clipa următoare!
Tu, corp, zdrobește-mi forma gînditoare!

Limerick

8 Martie 2012

Motto:
There was an Old Man in a tree,
Who was horribly bored by a Bee;
When they said, ‘Does it buzz?’
He replied, ‘Yes, it does!’
‘It’s a regular brute of a Bee!’

Cine ar fi the Old Man și cine ar fi the Bee? Ar fi o mulțime, de fapt, două mulțimi, cu cardinalitate clară și, inițial, disjuncte. Disjuncte pînă cînd așa, dintr-un limerick, se intersectară, spre deliciul unora și nu al altora.
Old Man era un tip conservator, cu principii clare. Avea cîteva slăbiciuni, avea cîteva bube rele, și încerca să și le ascundă cum putea mai bine, deși fără succes.
Cînd Bee își făcu apariția în copacul său, Old Man se întristă. El nu avea nevoie de albine din astea bîzîitoare. Știa foarte bine de unde venea Bee și mai ales în ce scop. Nu era decît un nemernic deghizat, un travestit, o mască, un individ care dorea să-și depășească condiția conferită de mușuroi, pardon, de stup. Condiția, însă, nu se lăsa depășită, chiar dacă de lîngă copac se auziră cîteva aplauze slabe. De fapt, nu era decît o fîlfîire a aripilor unui păun care-l cunoștea pe Bee și-l aprecia la adevărata lui valoare de bîzîitor. Cum însă Bee nu stătea foarte bine cu discernămîntul, preluă din zbor încurajarea, își mări aripile foarte mult, bîzîitul deveni mai puternic, aproape că-i venea și lui să creadă că o să depună ceva miere prin copac, doar-doar s-or prinde proștii.
Cînd era în plină glorie, destinul îi jucă o festă și se dădu de gol. Adică se arată în toată monstruozitatea lui de bun glumeț. Bîzîii ceva din trecutul înflorat ca o stambă al celor ce frecventau copacul în mod pașnic, crezînd că-l va atrage pe Old Man în mierea sa, ca pe o muscă proastă. Căzu singur în capcana bine ticluită. Își rupse aripile, i se luă piuitul, pardon, bîzîitul și rămase cu buza umflată. Plecă înapoi de unde venise, ducă-se învîrtindu-se, iar Old Man își spuse: It was a regular brute of Bee!

Tuturor doamnelor și domnișoarelor, un călduros La mulți ani de 8 Martie. Că era să uit.

Pierderi iremediabile?!

7 Martie 2012

De fapt, nu am niciun chef de nimic. Mă tot gîndesc la articolul lui Pleșu în care vorbește despre alterarea pînă la pierdere a bucuriei care, zice el, în estul nostru dat, ar fi o chestie cauzată de trauma comunistă. O fi!
Omul din La Mancha m-a invitat la restaurant, la restaurantul Lacrimi și sfinți, o denumire absurdă, în opinia mea, dar nu și a lui Dinescu, de exemplu, care se pare că acolo și-a petrecut revelionul recent. Aspect pe care îl aflai acum două zile cînd primii cu ochii larg uimiți invitația. Zic, larg uimiți, din cauza denumirii restaurantului. Invitația e pentru lunch, deși mă enervează toate englezismele astea absurde, dar de cînd sîntem așa de de europeni, nu mai spunem prînz, fiindcă sună prea latino-dacic și e perimat, sau nu e ?
Cînd eram prin clasa a noua a Liceului de Informatică, am avut, ca primă materie de profil, ceva absolut odios numit Scheme logice. Orice activitate, putea fi transpusă într-o astfel de schemă. Am luat 4 la primul meu extemporal și am vrut să mă retrag de la liceu, hehehe! Cum ar fi o schemă logică aplicată pe cazul dat?
A.
1. Plec la restaurant
2.Trebuie să ajung din punctul A (Calea Floreasca) în punctul B (Strada Șepcari)
3.Dacă plec pe jos fac 2 ore, du-te înapoi la punctul 2.
4.Dacă iau taxiul, trebuie să suport cine știe ce taximetrist mitocan sau manelist, du-te înapoi la punctul 2.
5.Dacă plec cu mașina, trebuie să o pun în poșetă, fiindcă nu există șanse de parcare în centrul istoric, du-te înapoi la punctul2.
6.Soluția nu există. – Abort
B.
1.Stau acasă
2.Nu trebuie să ajung nicăieri
3.Dacă se supără Omul din La Mancha, du-te înapoi la punctul A.1. – soluție nu există
4.Dacă te înțelegi cu el și amînă, nu poți, fiindcă mîine trebuie să faci mucenici moldovenești și durează… Du-te nicăieri, adică fundătură.
etc.

Ce mult îmi plăcea altădată să merg la restaurant. Îmi amintesc că atunci cînd eram o tînără fată și petreceam 2-3 luni de vacanță la Mamaia, mă bucuram și cînd intram în satul de vacanță la o căsuță țărănească să mîncăm ceva bun, sau chiar la plăcintăria aia celebră, unde mereu era coadă. Apoi, după anii ’80, nu se mai găsea nimic de mîncare, nici măcar în restaurante. Singura soluție ca să nu murim de foame era pizza zilnică pe care o găseam la Melody contra sumei de 100 de lei, adică mult, foarte mult, și covrigii cu iaurt din Constanța, de la simigeriile încă particulare, adică mandatarii de atunci.
Îmi plăcea să mănînc covrigi cu sare și mă plimbam fericită pe străzile din Constanța, intrînd pe la anticari, prin librăriile goale, prin magazinele de pantofi, tot goale, fiindcă aveam o pasiune pentru pantofi și-mi cumpăram 3-4 perechi pe sezon. Intram la Fondul plastic, o rochie costa 3-4 mii de lei, nu aveam bani, sufeream și sunam, de la Poștă, acasă: Mama, poți să-mi trimiți 3 mii de lei? -Iar ai găsit cîrpe frumos colorate la Fondul plastic, sau e vorba de cercei, că nu mai avem pe unde să-i punem, mamă… Dar îmi trimitea banii, eram fericită, aveam rochia, era unicat, eram unică, sau nu eram?

Acum? Toate rochiile sînt urîte, toate rochiile sînt la fel, cît ar fi ele de marcă și de fițe. Intru la Mario Plaza, e 1800 de lei o pereche de pantofi și seamănă teribil cu ghetrele. Intru într-un restaurant, multe feluri, de unele nici nu am auzit, și cînd vine vorba de desert, că Omul din La Mancha, întotdeauna, întreabă dacă vreau desert, răspund obosită, cere nota și hai să plecăm de aici. Nu ți-a plăcut? Ba da, mi-a plăcut foarte mult, e ca o boală, ca o repetiție, ca un nonsens, fiindcă nu mă mai pot bucura. Undeva am pierdut niște lucruri și nu le mai pot recupera.
Mai sînt două ore pînă la lunch și eu stau și scriu pe aici, motanul Mao doarme pe taburet, e fericit, toarce și nu-i pasă absolut deloc de drama mea existențială…