Ce avem de spus?

29 Ianuarie 2012

Mă gîndeam la reclamele companiilor de telefonie mobilă. Toată lumea din reclame, dar și de aiurea, are mobil și vorbește la el sau pe el.  Toți se bucură extraordinar că pot vorbi în rețea, cu prietenii, cu iubiții, cu rudele, cu… Replica: vorbeam la/pe mobil a devenit o constantă fără nume, încă. Constanta mobilă, ar putea fi o variantă… Apoi mai sunt cei care trimit zeci și sute de e-mail-uri cu forward. Adică, ei primesc un e-mail din ăsta forwardat și il forwardează mai departe (pleonasm cerut în romgleza noastră de zi cu zi) fiindcă uite, dragă, ce chestiii interesante  am văzut, citit, ce pps-uri interminabile cu flori, fructe, cîini, pisici, imagini din muzee, din orașe cu cultură, bancuri, diete, medicamente de și pentru, de la cele care te ajută să faci miau, pînă la cele care te ajută să ai cu ce să faci miau, în condiții supradimensionate considerate normale (sic!). Acestea nu pot fi decît tratate cu delete și  empty trash, fiind o formă de cronofagie extrem de periculoasă.

De fapt ce avem de spus? Ce vorbim pe mobil ?  Să luam niște cazuri și apoi să le lăsăm:

Bună, poți să vorbești? –  varianta temătoare

Chestia asta cu poți să vorbești deschide un nou univers, sporește imaginația, crește curiozitatea, atinge autopenibilul, crește adrenalina. De un da sau de un nu depinde tot ceea ce mai poți să spui. Te fîstîcești, te simți bine sau prost, nu știi dacă era la volan, era la masă, era cu cineva, era mizantrop, sau numai misogin, era adevărat, era fals, era… De cele mai multe ori indiferent de răspuns, comunicarea e imposibilă, iar rezolvarea problemei pentru care sunaseși mai mult decît incertă. Convorbiri care se termină cu replica: Te sun eu mai tîrziu! O promisiune în care, în cele mai multe cazuri, nu trebuie să crezi !

Bună, unde ești? – varianta îndrăzneață

Chestia asta cu unde ești o aplici cînd crezi că discernămîntul încă îți funcționează și bunul simț te va face să iei o hotărîre corectă cu privire la durata și scopul comunicării. Fals, fiindcă se consideră tupeu și interlocutorul își pune fireasca întrebare, ce te interesează pe tine unde sînt. Aceste convorbiri eșuează constant în replica cvasi-finală: hai,  că te las...

Bună, ce faci? – varianta ipocrită de club englez. Comunicare imposibilă, fiindcă nimeni nu spune, de fapt, ce face. Adică nu, toată lumea face bine și asta și răspunde. Caz în care, dacă omul face bine, de ce să-l superi tu cu problemele tale, alea pe care le aveai de comunicat? Aceste convorbiri eșuează complet, în sensul că nimeni nu comunică nimic, toată lumea trăncănește despre vrute și nevrute, cu mare bătaie pe subiectele zilei, politice, economice, din fotbal sau mai știu și ei ce… Convorbiri care întotdeauna se încheie cu replica. Mai vorbim!

Și atunci? Folosim telefonul în rețea multe minute, cînd, de fapt, nu avem nimic de spus, nu putem spune prea multe sau pur și simplu nu interesează pe nimeni ce avem de spus! O rețea a dependenței care sporește în minute și scade neuronii văzînd cu ochii!

Afacerea merge bine, hai că vă las, mai vorbim, puteți să mă sunați voi mai tîrziu…

Anunțuri

Titlu mare pe toate posturile românești de non știri.Vorbesc mulți, se exprimă chiar, despre sau cu privire la. Am un sentiment acut de déjà vu, în cea mai grosolană traducere a expresiei. Brusc, interesul tuturor s-a mutat din sfera politicului și a manifestării anti orice politic,  în sfera meteorologicului, a codurilor colorate, a TIR-urilor, a femeilor gravide sau a celor cu copii de cîteva luni ce plecară de acasă în ciuda avertizării poliției. Noi ne-am cumpărat lopată nouă, fiindcă cea veche se rupse de atîta nămet!  Fiecare face ce poate, cei mai mulți, însă, nu pot face mai nimic, de unde și titlul! Generalul Iarnă a învins manifestațiile, lăsînd mult loc manifestărilor celeilalte părți.

Mare posibilitate să se scoată, să arate, să demonstreze ce autorități sînt ‘mnealor! Boc însuși puse mîna pe lopată! Aștept o bătaie cu bulgări cu Elena Udrea, chestiune care ar face deliciul multora, deși nu i-ar satisface deloc pe cei care se gîndesc ce frumos erau aranjate damele astea pe vremea Tudorilor, cum defilau ele prin mulțime, îmbrăcate simplu, fără să aibă o poșetă măcar asupră-le, îndreptîndu-se cuminți, dar cu fesele bine încordate către un anumit loc! Passons!

De fapt, am vrut să scriu că sînt tristă, o veste citită aseară pe un post de non știri m-a tulburat profund. A murit Emil Hossu. Mare domn, mare actor, extraordinar om! Un om pe care l-am cunoscut datorită plimbărilor cu cățeii în parc. În fiecare zi la o anumită oră era și el acolo cu cățelul lui Alun, cu același zîmbet tonic pe față, avînd o vorbă bună pentru toți cei pe care-i cunoștea, pentru toți prietenii lui Alun. Un iubitor de animale, un om cu suflet mare. Un om!

Dumnezeu să-l odihnească!

Midnight in Paris

21 Ianuarie 2012

Da, am fost la cinematograf! Cred că nu am mai fost la Studio din studenție. Totuși, am vrut să văd acest film, după ce m-am uitat la Golden Globe Awards. Da, am fost un fan Woody Allen, un fan al filmelor: Play it again, Sam! Annie Hall , Hannah and her Sisters și multe altele de dinainte de…

Apoi nu prea am mai văzut filme regizate de el, fiindcă își pierduse umorul sau poate avea tușe prea îngroșate pentru gustul meu.

Un film despre Paris, imagini foarte frumoase, excepționale filmări, un scenariu 100% Woody Allen, nici nu trebuie menționat, că se vede cu ochiul liber. Un film ușurel dar cu bătaie lungă. Umor fin, nostalgii, fantezie, călătorie în timp, într-un timp pe care oricine ar fi dorit să-l trăiască, anii ‘ 20, ah! La Belle Epoque! Niște personaje excepțional creionate, un Dali de juri că e chiar Dali, un Bunnuel autentic, un Picasso cu tablouri de 500 de dolari bucata. Mituri, mituri, te uiți la film, compari, ieși în pierdere,  dar chiar personajele filmului te contrazic, pentru că nici chiar ele nu sunt mulțumite de epoca pe care o trăiesc. Final deschis, tipic Woody Allen! Se aprind luminile, ieși în stradă, nu e tocmai ca la  Paris, dar pare frumos, filmul ți-a proiectat o imagine pe retină, ți-a adus un pic de căldură în suflet și un zîmbet discret în colțul gurii, chiar dacă primele două reclame luminoase pe care le vezi sînt KFC și McDonald’s…

 

 

 

 

Nu știu exact care este sursa acestei ziceri, știu însă sigur că am citit-o într-o carte a Agathei Christie. Păcatele vechi au umbre lungi, ar fi traducerea,  dar sună mai bine în engleză, fiindcă parcă  și vezi cum se proiectează greșelile trecutului în prezent.

Cam asta trăim noi în fiecare zi a democrației noastre de palmier sau poate de baobab, fiindcă ăsta e copacul care dă pîinea maimuțelor.

Maimuțele sînt însă flămînde, copacul nu dă roade, anotimpul nu ajută, poziția geografică nici atît, clima fiind temperat-continentală… și nu numai atît.

Se cere astfel o încălzire artificială mult mai actuală decît cea globală, încălzire care se face prin mai multe metode cum ar fi sticlele incendiare, bivuacurile și, de ce nu, aglomerarea pe principiul salamandrelor. Copacul e bătrîn, are rădăcini adînci, e trecut prin multe, a văzut destule și e uns cu toate alifiile, ceea ce-l face cumva ignifug.

Presa mondială e la datorie, urmărește copacul, urmărește maimuțele sau poate salamandrele, imaginea trebuie neapărat afectată, fiindcă astfel interesele mondiale sînt mai ușor de atins, deși cu un astfel de copac tot piece of cake erau!

Eu am deschis televizorul și am privit. Nu mă interesează nici copacul, nici maimuțele, nici poziția geografică, nici măcar interesul care e mare pe zona asta de interes (repetiție absolut necesară în contextul dat).  Dar nu pot să nu văd the big picture. Și în această big picture e un singur personaj, e aproape un portret, acela al manipulării. Manipularea manipulatorilor și mai mult decît atît!

Cred că am atins înțelegerea conceptului de manipulare în sine. Sau tranzitivitatea în manipulare. Să scriu un studiu?! ar fi o manipulare…

(sick of everything)