Mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut

 Nu mi-a plăcut această nuntă a secolului, evenimentul planetar etc. Nu mi-a plăcut deloc mireasa. Nu are glamour, nu are gust, nu are carismă, nu are nimic. Nici măcar noroc, cum zic cei care o invidiază că din om obişnuit (sic!) a ajuns ducesă de Cambridge. Nu mi-a plăcut că se vedea cît şi-a dorit chestia asta, cît a aşteptat, cît a suferit. Părea bătrînă, cu un zîmbet stereotip, fără nicio strălucire în priviri. Cu un fel de a vorbi printre dinţi, poate de emoţie, nu ştiu. Oricum, niciodată nu mi s-a părut mai falsă o poveste de dragoste, cum mi s-a părut aceasta. Mai degrabă părea un fel de import în monarhia britanică care, cu siguranţă, a lăsat mult la preţ în ultimul timp.

Mi-a plăcut atmosfera de sărbătoare, Londra însăşi, senzaţional oraş, parada militară, caleştile, pălăriile invitatelor, rochia soţiei prim-ministrului britanic, ţinuta reginei, fenomenală femeie!

Nu mi-a plăcut dorinţa de simplitate în plină opulenţă. Fals, fals, fals. Mi-a plăcut Westminster Abbey, fără copaci, mi-au plăcut arhiepiscopul de Canterburry, orga şi corul din catedrală.

Crin tailandez?

 

Şi un cîntec numa’ bun pentru floarea asta (sic!).

Pregătiri

 

Comme d’habitude şi chiar mai mult.

Maneaua (r)urbană

Adică un amestec de rural şi urban de cea mai joasă extracţie. Adică o zonă de oraş sau sat, de sat şi oraş fără cap şi coadă, fără niciun fel de gîndire urbanistică şi arhitectonică. Adică ceea ce poţi vedea în zona de nord a Bucureştiului prin comunele Mogoşoaia, Buftea,  Baloteşti, Corbeanca, Tunari, Moara Vlăsiei. Zic nord, fiindcă în alte puncte cardinale nu fusei să caut o casă. O casă cu curte. Cu curte de asta cu flori, nu betonată, dăluită, pietruită, cu gazon, cu pitici şi păsări ibis din ghips care privesc cu tristeţe încremenirea de gunoaie din afara curţilor, stînd frumos aşezate, pe fosele septice care nu par deloc septice, în stoluri aş spune, avînd în vedere aglomerarea de case care toate sau aproape toate sînt decorate astfel, fiindcă e o modă a prostului gust, a prostului, a parvenitului, care se extinde,  pînă cînd va ajunge în Maramureş, unde, poate, locul căsuţelor cu specific local va fi luat de viloaie din astea roşu bordeaux sau galben citron sau verde praz sau albastru de nevoroneţ sau gri-şters, sau la roşu părăsit. Părăsit de constructor, părăsit de proprietar, avînd un afiş mare pe care scrie de vînzare…

Drumul e o încîntare. De o parte şi de alta a unui drum judeţean oarecum asfaltat, se deschid nişte chestii de servitute, să le zicem alei, să le zicem ulicioare, dar nu prea putem să le zicem nici una nici alta, fiindcă nu au frumuseţea aleilor, nici farmecul ulicioarelor de la ţară. Ele sînt nişte drumuri de servitute pe care unii trec cu calul, alţii trec cu calul cu 300CP, alţii, mai vajnici, cu piciorul, asta dacă nu plouă, cînd nici nu vreau să mă gîndesc ce i s-ar putea întîmpla duduii cu pantofi cu toc şi geantă Vuitton care s-ar avînta pe acolo, nici bătrînei legată cu broboadă şi care mănăncă seminţe la poartă, privind nebunia dimprejur.

Una peste alta, care cum a cumpărat şi el un lot de teren, că a prins un pont, sau un prost, a săpat un puţ, a săpat o fosă, a lotizat, a vorbit cu un arhitect sau l-a sărit pe ăsta, pe arhitect , a făcut un proiect i-a dat un nume, un nume englezesc ceva cu garden la sfîrşit, un nume românesc ceva cu verde sau paradis, dacă mai e şi vreun lac pe acolo se poate ataşa uşor un „lake view” sau alte trăsnăi din astea fanteziste, avînd în vedere realitatea nu închipuirea, şi s-a apucat să construiască. Cum i-a plăcut lui sau cum avea bugetul sau cum i-a făcut contabilul sau antreprenorul devizul, calculul de profit, căci pînă la urmă asta e tot ceea ce contează.

Astfel, iată-ne potcoviţi cu o zonă limitrofă Bucureştiului extrem de profitabilă şi îngrozitor de urîtă. Ceva la fel ca manelele.  Cerere mare pe piaţă, se cumpără, se ascultă, e muzică. Aici la fel. E cerere mare pe piaţă, se cumpără, se populează, se trăieşte, e viaţă.

E ceva despre care mă întrebam dacă aici lumea naşte pui vii…

Flori de Florii

Sensuri şi nonsensuri

De ce cred că nu am atins vîrsta înţelepciunii? Fiindcă încă mă mai las prinsă, captivată, de nonsensuri cărora, uneori, vreau să le dau un sens. Desigur, de fiecare dată, acţiunea este un eşec, dar obstinaţia de care dau dovadă în a încerca iar şi iară, a iubi înseamnă vară, e de natură să mă ducă la concluzia din preambul. Sau nu se zice preambul şi trebuia să scriu introducere. Dar nici introducere nu era, era doar o întrebare retorică de început de postare pe un blog aiurit, plin de contradicţii interne determinate sau nu de factori externi, factori care acţionează ca variabilele cele mai aleatoare cu putinţă, fiind de nestăpînit, scăpînd de sub orice control, chiar şi cel imaginat cu mintea mea adesea zburdalnică. Nu vreau să mă înfăţişez mai drăgălaş, doar fiindcă jurnalul este online, nici să dau dovadă de vreo trufie aducătoare de păcat, scriu frînturi de gînduri derivate din mai ştiu şi eu ce întîmplări, am tendinţa naturală de a le sintetiza, de a trage concluzii, de a găsi sensul, mi se pun piedici, sînt supusă, vorba filmelor americane, la tot felul de încercări, cad pentru a avea de unde să mă ridic, scot tot ce e mai mîlos în mine, mă purific şi o iau de la început. Aş vrea să mă pot denumi pasărea Phoenix, dar cred că mai degrabă mi s-ar potrivi, pasărea Archaeopterix, o pasăre pierdută sau care, poate, nu a existat niciodată, sau poate era o rara avis aşa cum mă simt şi eu în această controversată lume bloggeristică sau nu. Ies din postare, intru în viaţă. Chestia asta, bănuiesc că, va aduce o nouă postare. Vîrsta înţelepciunii e ca fata morgana care se plimbă pe Floreasca,  ademenindu-mă drăgălaş, fără a o putea prinde.

„My Fair Lady”

Fiindcă a venit primăvara, fiindcă au izbucnit magnoliile şi ginestra, fiindcă e o beţie de flori în pieţe şi în florării, să ne amintim de legenda lui Pygmalion, în varianta modernă, aşa cum a fost ea povestită în cel mai frumos film al tuturor timpurilor. L-am revăzut ca şi cum l-aş fi văzut în premieră. Audrey Hepburn şi Rex Harrison, atmosfera englezească,  dialogurile excepţionale şi muzica, mai ales muzica.

Stilul epistolar?

Dragul meu,

Nu am mai scris demult o scrisoare. De fapt, nici nu mai ştiu să scriu o scrisoare. O scrisoare de dragoste sau o scrisoare către un prieten. Totul, dar absolut totul, dragul meu, se rezumă, în prezent. Cum se rezumă? Prin SMS-uri, pe facebook, pe twitter şi altele pe care nu le ştiu, nu mi le amintesc sau nici nu am auzit vreodată despre ele. Nu pot socializa în astfel de spaţii, mi se par reci, artificiale, prost concepute şi departe. Mi-e dor de scrisorile pe care le găseam, pe care le aşteptam cu emoţie, la cutia poştală. Acum, la cutia poştală, primesc doar facturi şi reclame. Nimeni nu-mi scrie nici măcar o felicitare. Nimeni nu mai trimite vederi cu litoralul sau cu cine ştie ce imagine din vreo staţiune montană. Nimeni nu mai ţine scrisorile frumos ambalate şi legate cu fundă. Nimeni nu mai reciteşte scrisori, fiindcă nimeni nu mai scrie nimănui.

Te simt departe, dragul meu. Mi-e dor de zilele acelea în care, deşi erai departe, te simţeam aşa de aproape. În care te simţeam lîngă mine şi chiar puteam comunica. Acum te caut pe net şi deşi am aşa de multe facilităţi, nu te găsesc. Tu ce mai faci? Eşti bine sau poate ţi-e greu? Dacă ţi-e greu, scrie-mi, dragul meu! De ce te-ai retras în tine? De ce ţii gîndurile negre pentru tine? De ce să cazi în depresie sau, poate, în uitare, de ce să te consumi aşa, de ce să suferi aşa, fără să ai un prieten lîngă tine, fără să-ţi spună cineva un  cuvînt bun, fără să-i pese nimănui, cînd toţi, dar absolut toţi, dragul meu, sînt în aceeaşi situaţie de singurătate pe care nici măcar nu şi-o mai conştientizează, fiind complet absorbiţi în necomunicarea contemporană a tuturor posibilităţilor de comunicare. Scrie-mi, dragul meu, aştept un cuvînt de la tine, o literă sau poate doar un semn. Dar să fie adevărate, dragul meu, să fie de la tine.

Nu prea ştiu cum să închei, fiindcă mi-e foarte greu să o fac, dragul meu…