Ring, ring

30 Aprilie 2010

Aştept de două zile un telefon. Nimic. Mă gîndesc la melodia cîntată de ABBA, Ring, ring,/ Why don’t you give me a call?
Totuşi, eu aştept un răspuns pentru a cumpăra un automobil, nu unul de la vreun iubit.
Într-o Românie foarte crizată, nu poţi cumpăra o maşină din asta de mers cu ea. Adică ori găseşti nişte ciurucuri care au mai rămas pe stoc, ori trebuie să aştepţi 4-5 săptămîni ca să primeşti una mai de Doamne-ajută. Toată lumea acordă discounturi foarte mari şi preţurile rămîn tot mari. De ce, s-ar întreba unii care nu au bătut show-room-urile, ca mine, de mai bine de două săptămîni? Fiindcă una e varianta de bază, aia cu discount şi alta e maşina cu dotările pe care le doreşti tu sau ţi le-au pus ei deja din fabricaţie.
Astfel, orice automobil, care e mai mult decît o tablă cu formă definită şi motor, costă peste 12 mii de euro. Dacă mai alegi şi o marcă, să zicem, cunoscută ca fiind de top, adică o Lancia, o Alfa, o Honda etc., preţurile trec de 17 mii de euro. Bun, dar nu au nici din astea. Începe o nebunie ce nu s-a văzut. Mai ai opţiunea cu voucherele REMAT, cumperi la 18 milioane unul, poţi să cumperi pînă la 3 bucăţi, ţi se decontează la 38 milioane de către stat. Cîştigă toată lumea şi e o afacere care merge bine. La fel de bine cum mergea în comunism carnea vîndută pe sub mînă.
Nu toţi dealerii se încurcă cu chestii din astea sau poate doar unii are voie şi alţii nu. Nu am apelat la varianta asta, deşi am fost tentată pentru o clipă, oameni sîntem cu toţii, nu?
La un moment dat, de-a lungul celor două săptămîni de studii din astea de piaţă a automobilelor, zic ia să cumpăr una la second hand. Am avut o singură întîlnire cu un tip care vindea o maşină scump, ca fiind impecabilă, dar, nu ştiu de ce, volanul nu era în acord cu roţile. Am avut ghinion? Sau poate noroc… M-am lecuit definitiv de varianta asta.
Am optat, în final, pentru o Honda mai sportivă.
Toate acestea le-am făcut în condiţiile în care pe stradă gropile sînt din ce în ce mai multe, maşinile din ce în ce mai multe, şoferii din ce în ce mai neexperimentaţi şi mai nervoşi, benzina din ce în ce mai scumpă şi viaţa din ce în ce mai grea.
Ring, ring…
Să ascultăm:

Scena lacului…

25 Aprilie 2010

Am citit cartea asta, Mîndrie şi prejudecată, de multe ori, am văzut multe ecranizări, cred că pe toate, începînd cu cea din 1940 care-l avea în distribuţie pe Sir Lawrence Olivier. Niciuna nu mi-a plăcut, însă, ca ecranizarea BBC din 1995 cu Colin Firth în rolul lui Darcy.
Am revăzut zilele acestea toate cele şase episoade şi scena lacului mi se pare cea mai frumoasă scenă de dragoste din toate filmele. Asta şi din cauza felului englezesc de a fi al personajelor şi a mentalităţii epocii.
Iată:

Nici o carte

21 Aprilie 2010

De cînd ai plecat departe,
Mă gîndesc să-ţi scriu o carte,
Dar de-aici şi pîn’ la tine
Nu se merge, nu se vine.

Pot să-ţi fiu supus paharnic,
Tot ce-ţi scriu, îţi scriu zadarnic,
Şi de-ar fi să-ţi mai ajungă
Cartea mea de cale lungă.

Mila ta eventuală
M-ar atinge ca o boală,
Nişte lacrimi de la tine
Nu mi-ar face nici un bine.

Poate-ar fi o terapie,
Dacă te-aş putea descrie,
Dar mă ţine, mă reţine
Dorul propriu-zis de tine.

Orice literă-i o rană
Şi-o-ncercare inumană
Şi nu poate nici o carte
Să te-ajungă peste moarte.

Adrian Păunescu – Liber să sufăr, Editura Păunescu, 2003

Fiindcă

19 Aprilie 2010

Fiindcă de zile în şir simt că nu mai am nimic interesant de spus.
Fiindcă mă complac într-o stare de pseudo-vegetaţie.
Fiindcă mă simt părăsită, fără să ştiu de cine.
Fiindcă am spleen.
Fiindcă nu găsesc nici un farmec şi nimic fermecător.
Fiindcă îmi lipseşte ceva şi nu pot să-l găsesc.
Fiindcă toate astea, am recitit pasaje întregi din cartea de eseuri a lui B. Fundoianu, carte intitulată, numai bine în raport cu starea mea de spirit, „Conştiinţa nefericită”.
Iată:
Dacă în spatele inteligenţei de care se „cramponează” omul, se găseşte cunoaşterea, ce se află în spatele greşelii şi absurdităţii? Ei bine, se află speranţa. Şi ce ne promite această speranţă? Imposibilul. De fapt, şi dacă se revoltă împotriva condiţiei care îi este dată, şi dacă i se supune din toată inima sau dacă, supunîndu-i-se, formează „judecăţi de regret” (după „expresia resemnată” a lui William James), omul, după ce a optat pentru nefericire, reneagă perfid realul cunoaşterii şi, conştient sau nu, îşi proiectează întreaga lui viaţă în categoriile greşelii şi ale absurdităţii, adică ale posibilului.
Omul trăieşte pe jumătate în principiul realităţii (care este eterna nefericire) şi pe jumătate în speranţă (care este o posibilitate perpetua de abolire a acestei nefericiri).

O însemnare

13 Aprilie 2010

Cît de mult mă tulbură acest Jurnal portughez al lui Eliade!
Citesc şi rezonez. Sînt însemnări ale căror imagini parcă le văd cu ochii minţii. Iată ceva din iunie 1943:

Nimeni, cunoscîndu-mă bine, şi chiar citind acest Jurnal, nu-şi poate închipui intensitatea dramei mele. De mai multe ori pe zi trebuie să lupt cu o criză atît de gravă – fie ea de desperare, fie de neurastenie – care cred că ar doborî chiar pe cei mai tari. Nimeni nu poate bănui cantitatea de geniu, de voinţă şi de simplă energie fizică cheltuită zi de zi în lupta cu mine însumi şi cu demonul meu.

„Ce mi se-ntîmplă”

9 Aprilie 2010

Zice Dan C. Mihăilescu în articolul Privilegiul bătrîneţii din Dilema veche cea mai nouă (sic!)
Mi-a plăcut articolul. Şi forma şi fondul şi ţinta. Mi-au plăcut modestia sa, o anumită fermitate axiologică, dar şi deschiderea spre altceva. Un om bun, cu simţul umorului, cu reale calităţi de critic literar, fiindcă judecă opera şi nu autorii, un om care, cu siguranţă, mai are multe de spus. După cum zice chiar domnia-sa în finalul articolului: Realitatea socio-culturală filtrată săptămînal prin firea, aşteptările, prejudecăţile, opţiunile, refuzurile şi revelaţiile unui maniac al coincidenţei contrariilor: cioranian noicist, caragialoeminescian, sceptic euforic, naţionalist eurocentric, sangvino-melancolic. Pe scurt: sănătoşi să fim!
Eu cred că i se-ntîmplă de bine şi cititorilor publicaţiei Dilema Veche, la fel.

7 Aprilie 2010

Mi-am amintit zilele acestea despre compunerile de la română, în clasele de gimnaziu, al căror titlu era Cum am petrecut vacanţa de vară, de iarnă etc. Compuneri pe care nu le scriam prea bine, deşi mă gîndeam mereu ce frumos aş fi putut să le scriu, dacă nu aş fi fost prea sfioasă sau incapabilă să descriu detalii, dintr-o pudoare pe care nici acum nu mi-o pot reprima şi de aceea nu prea povestesc lucruri personale. Niciodată nu am scris vreo compunere cu titlul Cum am petrecut vacanţa de Paşte sau de Crăciun.
Mă gîndeam să scriu aici pe blog despre vacanţa asta care a fost o vacanţă frumoasă, fiindcă am fost înconjurată de mulţi prieteni, de tineri şi bătrîni, am ciocnit oua şi pahare (al meu cu suc), ne-am făcut unii altora cadouri haioase, eu am cumpărat ouă de ciocolată de la Hilton pentru toţi şi s-au bucurat ca nişte copii, am povestit, ne-am uitat la nişte filme, nu am vorbit deloc despre politichie sau despre scumpete, cum zicea Camil Petrescu în piesa Mitică Popescu, am jucat cărţi pe puncte, adolescentin aş spune, am spus poezii, mai mult eu, am vorbit despre cărţi şi autorii lor. Ne-am certat pe poeţi. De ce Cărtărescu şi nu Goga? Habar nu am. Fiecare cu poetul lui. Am primit o carte numită Jurnalul portughez de M. Eliade. Nu am citit-o, de-abia aştept. (Văd că mă aflu în epoca jurnalelor.) Am ascultat muzică. Fiecare comanda altceva, cineva a cerut Vivaldi şi a ascultat Mozart, altcineva a vrut Elvis Presley şi a nimerit un CD cu jazz clasic. Nimeni nu s-a supărat, toţi se purtau ca şi cum ziua de marţi nu ar mai fi venit. Asta pînă luni seara cînd totul părea din alt film sau din altă compunere cu titlul . . .

Noaptea de Înviere

3 Aprilie 2010

Renaştem din scrumul tristeţilor noastre
Ca pasărea Phoenix. Cu aripi albastre,
Elanul înalţă, spre bolta senină,
Icarii bezmetici, flămînzi de lumină.
Sub lespezi de beznă, pe umeri căzute,
Credinţa ne-mbracă-n armuri nevăzute.
Cînd drugul scrîşneşte, cînd bestia urlă,
Nădejdea se-nalţă mai sus, ca o turlă.
Şi stăm, luminaţi de-un opaiţ de gînd,
Pe talpa aceasta de iad aşteptînd
Pe îngerul Domnului, alb, ca să dea
Pe-o latură piatra mormîntului, grea.

(Constantin Aurel-Dragodan)

Joia Mare

1 Aprilie 2010

Şi cam atît, că nu e vreme de lecturi şi alte chestii…