Avant la lettre?

27 Februarie 2010

Anunțuri

Fleur…

25 Februarie 2010

Am cumpărat anul trecut de la Humanitas Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe de T.S. Eliot. O carte pentru copii, dar nu numai. O carte pentru pisici, de fapt.
Ceva din Cum să te ad-dresezi pisicilor:
„Pentru Pisici e-o regulă de căpătâi
Nu le vorbi, dacă nu intră ele-n vorbă mai întâi.
Eu, unul, nu susţin defel aşa ceva
Şi zic, de e să te-ad-dresezi pisicii, da!
Dar să nu uiţi, oricâte ţi-ar permite:
Familiaritatea n-o admite.
Mă-nclin, îmi scot melonul şi apoi
Mă adresez după formula: O COTOI!
Dar dacă e motanul din vecini, bine-nţeles,
Cu care, sigur, mă-ntâlnesc ades
(Căci vine-n vizită pe-acasă pe la noi),
Atunci îl gratulez cu NEA COTOI.
„Jenică” eu l-am auzit strigat
Dar mi se pare cam exagerat.
Respect s-arăţi unui pisic,
De vrei să te considere amic.”

Îndemn pe care eu nu-l respect întotdeauna cu pisicuţa mea Fleur, de rasă Scottish fold (sic!), căreia îi zic Fleur, Fleurette, Flor, Flori şi chiar Florica cînd nu e cuminte.

Am început să citesc fără prea mari speranţe că o să-mi placă. Citisem despre comunism, despre totalitarism, despre comunism pe perioade, despre interpretări ale acestora, cum că unele au fost mai rele, altele mai bune, unele scrise sub formă de memorialistică, altele ca romane, altele ca evocări. Puţine dintre ele mi-au plăcut şi niciuna dintre aceste scrieri în întregime. Poate şi fiindcă abundau în amănunte şi erau prea descriptive.
Mulţi m-au blamat chiar şi pentru că am cumpărat cartea. Nu am înţeles nimic. Nu am putut să citesc. Şi altele. Ziceau ei.
Încep primul capitol Drumul viermelui în măr. Parcă nu-mi place, dar mă fascinează. Îmi dau seama că nu citetesc proză, citesc începutul unui poem. Adina simte drumul viermelui din măr în burta ei.El trece prin perii ruşinii pe partea interioară a coapselor pînă la subţioara genunchiului.
De aici încolo, am citit continuu. Fiecare capitol era ca o poezie fără versuri, un concentrat de metafore rareori presărat cu fraze concrete, directe, simple, dureroase adesea.
Era ca un film mut. Imagini care se conturau pe retină, se împleteau cu frînturi de memorie pînă deveneau un tot dureros, ca o trăire tîrzie, ca o răbufnire a trecutului pe care în ultimul timp l-am uitat, l-am răzuit cu grijă şi am păstrat ceea ce era frumos, dulce, de dragoste, de prietenie, de singur sens al unei existenţe fără sens.
Un oraş, cîteva personaje, o pisică, o vulpe, mizerie, multă mizerie, blocuri, fabrici, uzine, promiscuitate, opresiune, bancuri politice, interogatorii, viaţa petrecută între nişte pereţi care se apropiau din ce în ce mai mult, pînă la sufocare. Portar, portăreasă, sacoşe şi genţi controlate, sex de nevoie cu şefii, securistul omniprezent, căsătorit, cu copil, cu amantă, cu ciocolată, cu carne, cu posibiltăţi, cu trafic de influenţă pînă la posibilul chiuretaj. Laşităţi, trădare, percheziţii, decrepitudine, Dunărea ca simbol de traversat spre libertate. O ţară închisă, o lume închisă. Niciun fel de alte preocupări decît cele ale supravieţuirii, timpul ocupat cu eterna luptă, onduleul din perete şi ochiul atoatevăzător. Copii, mulţi copii din flori, semănînd izbitor între ei, rodul aceleiaşi mentalităţi, aceleiaşi societăţi, cu un viitor la fel de previzibil ca soarta dintre doi pereţi ce se apropie nepermis de mult spre vîrf. Sufocare, decrepitudine, viaţă fără de viaţă, fără de bucurie sau cu bucuria de a învinge lipsurile, mizeria, de a reuşi să trăieşti?! Şcoala, muncile agricole, umilinţa, mizeria iar.
Nişte versuri obsesive:
Şi mereu mă bate gîndul
Să-mi vînd casa şi pămîntul

Fuga. Revoluţie. Şi? Eşti o străină, ce mai cauţi aici?

O carte pe care, dacă nu iubeşti şi nu înţelegi poezia, nu poţi să o citeşti, nu poţi să o înţelegi. E prea concentrată. Metafora totalitarismului trăit la limită. Trist, mai ales fiindcă, inevitabil, am eşuat în restauraţie…

Orhidee mov

19 Februarie 2010


O rază de soare şi o pestriţă orhidee mov care par să contrazică, măcar puţin, iarna ce nu vrea să se (mai) sfîrşească.

Nişte titluri deocamdată

18 Februarie 2010

Ce am cumpărat azi de la Diverta, magazin apărut de ceva timp în locul cunoscutului magazin Eva, de unde ne mai cumpăram şi noi mai elegant rochii, pantofi şi altele încă de pe vremea comunismului, acum falimentar…

J. Saramago (pentru care am dezvoltat o obsesie) Peştera şi Toate numele. -Polirom

A. Pleşu Despre bucurie în est şi în vest şi alte eseuri – Humanitas

Herta Müller Încă de pe atunci vulpea era vînător – Humanitas, fiindcă mi-a plăcut cronica lui Liviu.

J.L. Borges Texte captive – Polirom

G. Orwell Aspidistra să trăiască – Polirom , fiindcă mi-a plăcut ceea ce scrie pe ultima copertă: De ce scriu (1946): pentru că vreau să dau în vileag o minciună sau pentru că vreau să atrag atenţia asupra unui lucru, iar prima mea grijă este să mă fac ascultat.

Şi, în sfîrşit o carte despre care se scrie că: Odată cu „Întoarcerea tatălui risipitor” are loc revenirea marelui roman românesc contemporan.. Dumitru Radu Popescu Întoarcerea tatălui risipitor – Cartea românească. Să vedem dacă e aşa…

Ah, şi am cumpărat şi un DVD cu filmul Nou venită în oraş că-mi place Renée Zellweger.

Impresii peste cîteva zile.

Inedit

15 Februarie 2010

Istoricitate şi eternitate de C. Noica. O carte inedită. Nişte articole scrise şi publicate de-a lungul timpului de Noica în diverse reviste de cultură. Un punct de vedere despre Cantemir, Maiorescu, Eminescu, Blaga, Eliade, într-o devenire a culturii româneşti. La sfîrşitul cărţii trei articole: Gînduri despre esenţa poesiei, Gînduri colocviale, Însemnări din „Element”, toate publicate în Revista de Istorie şi teorie literară, nr.3-4, 1987.
În Însemnări din „Element”:
Tout désirer, ne rien vouloir, un ideal pe care cred că l-am atins, fără să fi ştiut să mi-l conştientizez aşa de frumos.
Nişte opinii ale lui Noica despre cum să te angajezi bine în cultură cînd n-ai nicio specialitate. Spune aşa: anume citind autori, nu cărţi, ba chiar citind culturi. Cultura greacă se ridică în fond la vreo 70-80 de cărţi. Începi cu Homer, treci la Theogonia lui Hesiod, la o antologie din lirica greacă, la tragici, răsfoieşti cîteva istorii, te pierzi pe două săptămîni în cele douăzeci şi ceva de dialoguri ale lui Platon, studiezi atent o ediţie integrală din Aristotel, citeşti ce găseşti din stoici şi Plutarh, închei cu Plotin. Cultura rusă a sec. 19 nu are decît 50-60 de cărţi. Începi cu Puşkin, treci prin rest şi te opreşti eventual la Leonid Andreev. E mai greu ceva la cultura franceză care numără vreo 300 de cărţi şi pe care trebuie să o citeşti în original.
Tînărul căruia îi expunea toate acestea întreabă entuziasmat:
De ce nu scrieţi un îndrumar pentru tineri? Noica: Pentru că am dat sfatul acesta mai multora şi nu s-au ţinut de el, cum nu ai să te ţii nici dumneata.
Cum nu am să mă ţin nici eu, cum nu o să vă ţineţi nici voi. De unde şi tristeţea asta în cultura noastră…

Sylvia…

13 Februarie 2010

Două epigrame

12 Februarie 2010

Fiindcă e criză, fiindcă e iarnă, fiindcă foarte multă lume pe stradă se întreabă, în pofida tuturor acestor chestii, Unde petreci Valentine’s day?, răspunsul, din grabă, nu se mai aude sau nu mai interesează pe nimeni, mi-am zis să transcriu aici, două epigrame vechi găsite de mine într-o antologie a epigramelor, o carte care se numeşte Antologia Palatină şi despre care s-ar putea spune aşa:
Ele (epigramele) revelau impresii, stări sufleteşti, gînduri într-o formă concisă şi cu o puternică pregnanţă lirică, oferind cea mai bogată galerie de tablouri de tot felul, psihologice, mitologice, de istorie, de artă, de filozofie şi morală. Ele sînt ca nişte săgeţi care-şi ating ţinta pe drumul cel mai scurt şi au avut o viaţă îndelungată în istoria literară întinzîndu-se de la Homer pînă la Maximos Planudes, călugăr bizantin din secolul al XIII-lea, supranumit „ultimul dintre greci”. (Antologia Palatină – prefaţă de V. Golinescu, Editura Univers,1988)

Iată două epigrame descriptive:

1.

Pesimistul
Ce cale în viaţă s-aleagă un om? În agora află
Doar certuri, belele. Şi chiar de rămîne acasă
Doar osteneli. La ţară necazuri. De pleacă pe mare,
E jale. De-i între străini, bogatul se înspăimîntă.
Iar dacă n-are nimica i-e greu. De-i însurat are grijă.
Nevastă dacă nu are, cît de pustie i-e viaţa!
Strădanie-nseamnă copii. Fără ei viaţa e goală.
Tinerii sînt fără minte; cărunţii nu au putere.
Aşadar alege doar una din relele care te-aşteaptă:
Sau nu te naşte deloc, sau mori cînd de-abia te-ai născut!
(Posidippos sau Platon Comicul, 359,IX)

2.

Optimistul

Poţi să-ţi alegi orice cale în viaţă. În agora afli
Faimă şi trebi înţelepte; de eşti acasă la tine
Te poţi odihni; şi la ţară viaţa-n natură-i plăcută.
Marea te îmbogăţeşte. Printre străini, bogat, tu ai faimă
Iar dacă nu ai avere nimeni nu ştie. Nevasta
Îţi face viaţa plăcută. Holteiul, ce viaţă uşoară!
Copiii sînt dragostea ta. Dar, fără ei, nu ai grijă!
Tinerii-s plini de putere. Cărunţii, demni de respect.
Nu eşti constrîns să alegi din două: de a nu te naşte
Sau de-a muri cît mai iute. Orişice trai este bun.
(Metrodoros, 360, IX)

Deci?

The door in the floor

10 Februarie 2010

Am primit bucăţica asta de film de la M., apropo de ceea ce scriu aici.
Nu ştiu de ce, am impresia că se vede pe el în rolul lui Jeff Bridges şi pe mine în ce rol a mai rămas. Îl postez, pentru istorie. (prietenii ştiu de ce)
Te aştept cu comentarii, interpretări, decriptări etc., dragă M.! Ce naiba, nu te ştiam aşa de aluziv…

Februarie şi ninge iar

8 Februarie 2010

Am terminat Jurnalul lui Cărtărescu. Cu greu. Mă gîndeam, azi-noapte, în timp ce citeam ultimul an al jurnalului că nici nu puteam parcurge prea repede treisprezece ani de viaţă ai unui om. Sînt aşa de multe stări pe care trebuie să te pliezi sau nu, să rezonezi cu ele, că vrei sau nu. Şi e greu de rezonat, mai ales, că însuşi Cărtărescu îşi recunoaşte bovarismul.
Mi-a plăcut pentru jurnalul meu ceea ce a notat în 7 nov. 1993:
M-me Bovary C’est Moi. Un puzzle de mii de bucăţele la fel colorate, la fel migălite, şi care acoperă de fapt desenul auster al unei moralităţi. Sinteză care, deşi, „mai reală ca realitatea însăşi”, duhneşte a gaz lampant. Balzac, mult mai dezordonat, îi este infinit superior. Cu toate acestea, într-un mod subtil şi metaliterar, cartea se salvează prin faptul că stilul ei nu e genuin, ci e şi el o imagine a stupidităţii fără limite, un extras strălucitor de stupiditate. „O să vă dau un jeg de carte, asta meritaţi” – pare să fi gîndit Flaubert. Avocatul care a condamnat-o nu era prost: a simţit ofensa, fără să înţeleagă însă originea.

Iată ce bine seamănă descrierea asta cu blogul meu. Un vitraliu pe care sînt elegant aşezate bucăţele de sticlă colorate. Ochiul care priveşte prin fiecare pătrăţel vede poate ceva strălucitor, poate înşelător şi frumos colorat, iar Ochiul care priveşte prin vitraliu ar trebui să vadă realitatea stupidă a acestei lumi pe care eu am aşezat-o dincolo de el. De cîte ori pe zi sînt, însă, tentată să mă uit chiar şi eu prin vitraliu cu speranţa că voi găsi altceva?