Omul duplicat

4 Ianuarie 2010

José Saramago, zice Wikipedia, se declară comunist şi ateu. În mod normal, ar fi trebuit să nici nu mă ating de cărţile sale. Spun asta fiindcă am foarte multe discuţii cu prieteni de-ai mei care, fie nu-l citesc pe Păunescu, zic ei, fiindcă a fost comunist şi lingău, fie nu-l citesc pe Cărtărescu sau pe Patapievici, zic ei, fiindcă au dat dovadă de lipsă de naţionalism şi exemplele ar putea continua la nesfîrşit. Sau poate nu la nesfîrşit. S-ar putea opri la Vasile Voiculescu şi la Mircea Vulcănescu.
Eu, mai deschisă la consens (sic!), am susţinut întotdeauna că opera e operă şi autorul e şi el un om, cu bune şi cu rele, cu interese personale etc. Deci, deşi Patapievici a făcut nişte chestii absolut nepermise prin prisma axiologiei mele, cartea sa Zbor în bătaia săgeţii e unică, valoroasă şi, pentru mine, e chiar o carte de referinţă, aproape de sufletul meu. La fel cu Cărtărescu sau cu Păunescu care au nişte poezii excepţionale.
Să revin la Saramago. Am aflat despre el prin ’90 cînd, pasionată fiind de Pessoa, am citit nişte fragmente din cartea sa Anul morţii lui Ricardo Reis. Nu m-a interesat nimic despre Saramago, nu am verificat dacă e ateu sau comunist, nici nu am mai citit altceva, pînă acum vreo doi ani cînd un prieten de la distanţă, un om care se ocupă de blogul Cu cartea pe carte călcînd, mi-a recomandat două romane de acest autor, Eseu despre orbire şi Eseu despre luciditate. Romanele respective le-am citit cu o senzaţie permanentă de rău. De invazie, de atentat la străfundurile minţii mele. Părea o joacă dirijată cu mintea lectorului. Nici nu ştiai ce conexiuni să faci mai întîi, nu ştiai unde te trimite cu gîndul şi cînd te aduce înapoi. Cum voiai să pui o etichetă, erai adus la faza iniţială şi trebuia să o iei de la început. Lectura cărţilor lui Saramago e o competiţie continuă a minţii lui cu mintea ta. Nu am niciun fel de confirmare, dar cred că nu găseşti cu uşurinţă două interpretări la fel ale aceleiaşi cărţi. Şi nu mă refer aici la critici, mă refer la cititorul obişnuit, dar dedat lecturii.
Iată-mă în faţa Omului duplicat. Ai impresia că titlul spune totul, eu mai făcusem nişte conexiuni cu Pessoa şi heteronimele sale, ca sursă de inspiraţie, mă credeam asigurată. Uimitor a fost pentru mine că Saramago însuşi a făcut explicit această referire în roman, dar într-un fel în care, cred, conexiunea mea era şi nu era bună. Adică era bună din punct de vedere al omului duplicat care, zic eu, zace în fiecare dintre noi. Nu era bună, fiindcă autorul se distanţează de ea, tocmai ca să ne-o apropie.
Romanul poate fi un SF, poate fi un thriller, poate fi un roman de dragoste tulburător. O dragoste neîmpărtăşită sau în contratimp. O carte despre oameni, despre oamenii duplicat, aşa cum sîntem noi toţi, în ultimă instanţă.
O carte care mi-a plăcut, care m-a tulburat. O carte care deschide o lume şi o închide în ea însăşi. O carte pe care v-o recomand tuturor.

2 ianuarie 2010

2 Ianuarie 2010

Dacă pe 1 ianuarie, toată lumea bună se uită la Concertul de la Viena, pe 2 ianuarie nimeni nu mai are la ce să se uite oficial. Chiar şi televiziunile sînt în pană de idei, nu că nu ar fi tot anul, dar acum parcă e şi mai rău. Nu vreau să spun nimic despre programele de la televizor din noaptea de Revelion. Nici nu am urmărit nimic, nici nu aş fi avut ce, din cîte am înţeles de la alţii cu nervii mai tari…
Am văzut ieri, pe la prînz, Floarea de Cactus, pe Pro Cinema, îl mai văzusem de vreo cîteva ori, totuşi m-am uitat cu plăcere.
E o chestie cu televizorul ăsta, îţi dă dependenţă şi, în acelaşi timp, nu-l mai poţi suporta. Mă gîndeam că nu există emisiune de televiziune pe care să o fi urmărit constant în ultima vreme, cum mă uitam odinioară, cu sfinţenie, la serile dedicate teatrului, sau la Teleenciclopedia sau la Serata muzicală.
Acum, pe mai toate posturile, emisiunile de divertisment sînt acaparate de persoanje groteşti, umorul e de proastă calitate. Emisiunile de tip reality-show abundă în penibil, penibil ridicat la rang de trăire. Începi să fraternizezi cu trădatul din dragoste sau cu cel care dansează pentru el sau pentru tine, cu soacra sau cu nora sau chiar cu ginerii de la Kanal D.
Cîteoadată, seara, răsfoiesc revista TVmania, în speranţa că pot alege un film pe care să-l vizionez. Deşi absolut toate posturile de televiziune au în program măcar un film pe seară, nu cred că în ultimele luni am reuşit să găsesc ceva la care să mă uit cu plăcere.
Îmi plăcea, la un moment dat, seria Crimele din Midsomer, pe Hallmark. Filmele din ultimul sezon sînt, însă, aşa de slabe, că nu am reuşit să mă mai uit integral la niciunul.
Aşa că, astăzi mă voi dedica lecturii, mai ales că afară e o vreme să nu scoţi un cîine afară din casă. Vreau să citesc Omul duplicat a lui José Saramago. Mi-a plăcut ceea ce am mai citit de acest autor. Eseu despre orbire, după care s-a făcut şi filmul Blindness, difuzat de HBO şi Eseu despre luciditate .

Şi fiindcă tot a venit vorba de scriitori portughezi, o să-mi amintesc, cu plăcere, aici, un sonet scris în englezeşte de Fernando Pessoa şi tradus de Mihaela Anghelescu Irimia în româneşte:

I
De scriem, ori vorbim, ori doar privim,
Pe veci inaparenţi rămînem. Fiinţa
În verb sau carte nu ne-o dăltuim,
Ci sufletul pribeag e, ca dorinţa.
Oricît în cuget am dori să treacă
Al nostru suflet şi să zboare-n lume
Stă inima în taine ferecată.
Nu ştim ce sîntem înşine anume.
Nu-nchide între suflete larg hăul
Abilul gînd, vicleana arătare.
Închis rămîne-n sinea noastră tăul,
Cînd vrem prin cuget să ne dăm născare.
Sufletul – rază noi ne sîntem vise
Şi unul altuia doar vis al altor vise.

La mulţi ani!

31 Decembrie 2009

Nu ştiu cum să procedez. Să pun o frumoasă felicitare cu sclipici şi o melodie adecvată de pe imbatabilul youtube? Sau o scenă dintr-un film din acela comercial care ne prezintă aşa de americăneşte zilele acestea de sărbătoare?
Să fac o referire la anul ce vine pe bază de calendar chinezesc? Ar fi prea devreme…
Să vorbesc despre mult-aşteptata petrecere de Revelion şi despre bubuiturile de la 12 noaptea, fără a uita să menţionez toate pericolele folosirii artificiilor şi a altor obiecte similare?
Să mă folosesc de cartea Antoanetei Olteanu Calendarele poporului român şi să descriu tradiţiile şi obiceiurile din noaptea de Anu Nou? Who cares about, în această tendinţă de mondenitate care e mai presus de orice?
Nu. Dar o să vă urez, tuturor celor care treceţi pragul blogului meu, aşa:

Ziua de azi cu bine
Şi-a de mîine cu sănătate
Şi la vară bucate
La mulţi Ani!
Hăis, hăis,
Pluguleţul cu doisprezece boi,
În coada codălbei,
În frunte străinei.
Cîte şindrili pe casă,
Atîţia galbeni la masă;
Cîte pietre la fîntînă
Atîtea oale cu smîntînă;
Cîte pietre pe prund,
Atîtea oale cu unt.
Hăis, hăis, pluguleţul cu doisprezece boi!

La mulţi ani!

Un portret

30 Decembrie 2009

E limpede că nu mă pot lăsa de jurnal.
Am avut treabă toată ziua şi mă gîndeam că bine am făcut că mi-am luat concediu ieri, în mod oficial şi cult, că doar citasem din Unamuno.
Acum după ce am terminat cele ce le-am avut de făcut, am revenit aici, fiindcă azi toată ziua mă bîntuiau nişte versuri ale lui Laurenţiu Ulici, versuri-prefaţă la una dintre cărţile mele preferate Arte&Meserie de Romulus Vulpescu. Carte care are şi ea o poveste a ei. Am primit-o în dar prin ’80, am citit-o pînă am învăţat pe de rost aproape toate poeziile – unele dintre ele le mai ştiu şi acum -, am pierdut-o prin ’83 şi eram disperată căci nu mai aveam cum să o recuperez, în librării nu cred că s-a găsit decît foarte puţin timp. Prin ’87-’88, l-am cunoscut pe Dan Ciachir, ne-am împrietenit şi am început să discutăm nopţi întregi despre istorie, filozofie, literatură. Erau nişte nopţi cum nu cred că o să mai petrec vreodată. Ne adunam, sîmbăta, de obicei la mine acasă, vreo cîţiva prieteni şi ne pierdeam în discuţii infinite, în lungi controverse despre una, despre alta. Citeam foarte mult, mai mult decît aş putea să-mi permit acum să o fac din varii motive, căci la sfîrşitul săptămînii numai argumentul autorităţii scrise, cum obişnuiam noi să glumim, ne mai scotea din impasul discuţiilor în contradictoriu.
La un moment dat i-am spus lui Dan că iubesc poezia lui Romulus Vulpescu şi am citat nişte versuri din pierduta mea carte. El mi-a răspuns plictisit:”Ce poate să-ţi placă la manieristul ăsta?” Bine, Ciachir are nişte gusturi foarte bine conturate şi nu te poţi pune cu el, pe de o parte, fiindcă toată viaţa lui a citit şi a scris, deci nu prea ai cum să-l baţi, pe de altă parte, că avea dreptate şi Vulpescu e manierist, că doar de-aia l-au plasat şi criticii în acest curent. Ceea ce vreau să spun este că Dan Ciachir mi-a adus altă carte, de la Iaşi, dacă mai ţin bine minte, carte pe care am păstrat-o, cu sfinţenie, în bibliotecă şi pe care o răsfoiesc adesea, atunci cînd am nevoie de o beţie de cuvinte şi o stare de lirism deconectantă.
Acum am luat cartea din bibliotecă şi voi scrie aici, pentru final de an, o poezie a lui Laurenţiu Ulici, intitulată Portret, poezie care este singura prefaţă a cărţii. Pour les conaisseurs.

Portret

Sunt bătrîn, bătrîne, timpul nu mă iartă.
Anii – nu ştiu bine cînd s-au adunat:
Mai iubind o fată, mai ratînd o carte,
Mai plesnind din biciul rîsului cifrat;

Mai lovit de soartă, cîteoadtă,-n faţă;
Mult mai des, din spate – de prieteni buni;
Mai uitat în somnul alb, de dimineaţă;
Mai plîngînd în zborul unor vagi lăstuni;

Mai sedus de glorii care n-au să vină;
Mai trădîndu-mi clipa pentr-un ceas fictiv;
Mai stingînd lumina tîmplelor, alpină;
Mai cerînd ninsorii tainicul motiv;

Mai purtînd pe umeri mantii iluzorii;
Mai glumind cu mine, ca să nu mă dor;
Mai căzînd din şaua certă a rigorii;
Mai cutremurat de un frig interior;

Mai minţind de dragul unui alt dor – sudic;
Mai visînd la umbra morilor de vînt;
Mai pîndind amurgul simţurilor, ludic;
Mai crezînd în rima plînsă de cuvînt…

Sunt bătrîn, bătrîne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneş alternînd:
Mai ratînd o fată, mai iubind o carte…

Pînă unde, totuşi, pînă unde? Cînd?

Să nu te dedai la jurnal

29 Decembrie 2009

Apropo de Cum se face un roman, Unamuno ţinea şi el un jurnal. La un moment dat, tot scriind, menţionează spusele lui Plinius cel Bătrîn, nulla dies sine linea (nicio zi fără un rînd scris) referitoare la pictorul grec Apelles, pictor care nu lăsa să treacă o nicio zi fără a trasa o linie. A scrie pentru totdeauna despre tine însuţi, asta înseamnă a decădea şi a cădea în patima de om al jurnalului, spune el. Propriu omului care ţine un Jurnal, celui ce se confesează, este să se repete.
Şi atenţie să nu te dedai la jurnal!, să nu ajungi ca Amiel (eseist şi diarist, autor al celebrului Journal intime) despre care Unamuno spune că nu mai nota ceea ce gîndea, ci gîndea ce să noteze…:)

Sînt eu oare dedată Jurnalului? Ei bine, da! Iată-mă scriind aici în fiecare zi, repetîndu-mă şi confesîndu-mă, la nesfîrşit, în faţa tuturor.
Va trebui să fac o pauză, nu că aş avea ceva împotriva lui Amiel, dar totuşi…

Blog şi „feedback”

28 Decembrie 2009

Au trecut două săptămîni de cînd am început să scriu, aici, în acest spaţiu pe care nu-l consider numai al meu. Nu e ca şi cînd aş scrie într-un caiet frumos legat pe care-l păstrezi într-un sertar închis. Aici sertarul e întredeschis şi pus la vedere, unii vin şi frunzăresc caietul, alţii îl citesc din scoarţă în scoarţă. Unii îşi spun părerea, alţii o păstrează pentru ei.
Dar, cel mai important, mă sună prietenii, prieteni pe care-i cunosc din liceu, din facultate, din tinereţe, vorba lui Cărtărescu: acum tu eşti doar o fostă colegă de facultate
o fostă dulce colegă de facultate, din facultate, din tinereţe…
*
acum, tu eşti o superstiţie, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de
feţe., şi-mi spun că ar trebui să mă apuc de scris, de scris o carte care poate fi un roman sau o culegere de amintiri, de eseuri etc.
Am luat şi nu am luat în serios acest îndemn. Am luat în serios fiindcă cei care mi-au spus-o, mi-au spus-o frumos şi cu acel fel prietenos-blînd care, mai întotdeauna, îşi găseşte drum către sufletul meu, nu am luat în serios, pe de o parte fiindcă eu nu cred că sînt pregătită pentru aşa ceva, pe de altă parte, fiindcă citisem de curînd un eseu-povestire scris de Miguel de Unamuno, prin 1926 cînd avea vreo şaizeci şi ceva de ani, eseu intitulat Cum se face un roman.
Pentru ei, pentru cei care m-au îndemnat să scriu voi cita aici începutul acestui eseu şi-i voi întreba dacă cineva poate să depăşească această stare, fără a fi Unamuno (şi imediat îmi vin în minte versurile aceluiaşi Cărtărescu care spune: să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu):

Iată-mă în faţa acestor pagini albe – albe ca viitorul cel negru: teribil alb! -, încercînd să ţin în loc timpul care trece, să imobilizez fugitiva zi de azi, să mă înveşnicesc sau să mă nemuresc în sfîrşit, deşi eternitatea şi imortalitatea nu sînt unul şi acelaşi lucru.
Iată-mă în faţa acestor pagini albe, viitorul meu, încercînd să-mi revărs în ele viaţa…

Ce ziceţi?

Meteosensibilii

27 Decembrie 2009

Citisem cîndva despre meteodependenţă ca fiind o chestie foarte serios tratată de medicină. Adică pe factori şi pe influenţe ale factorilor (sic!), sintetizări şi legături pe care numai o ştiinţă inexactă ca medicina le poate face.
De ce m-am gîndit tocmai acum la asta? Fiindcă la Bucureşti plouă, deşi ieri era aşa de frumos că se topea toată zăpada aia mizerabilă care fusese împinsă de plugurile firmelor angajate de primărie în portierele maşinilor noastre parcate întru veşnicie pe marginea carosabilului.
Astăzi, însă, este ceaţă şi plouă ca în toate poeziile care îmi vin mie în minte acum, de la Lacustră şi Rar ale lui Bacovia, pînă la Noiembrie de Topîrceanu. Citez aici: Plouă stupid…/Cerul îşi scutură/Ca dintr-o ciutură/Frigul lichid.
Totul pare inert, jurnalul pare o exhibare fără sens, nu pot scrie şi descrie, e o zi de meteosensibilitate, nu am ce face.
Sau poate că am. Citesc sau recitesc poezii de Şerban Foarţă – Rimelări.

Bloomsday începe aşa:

(Ascultaţi cîntecul absurd al unei zile care n-a avut pretenţiunea de a face mai mult zgomot în lume decît celelalte în genere. Eminescu-Geniu pustiu)

Opţiunea (the choice)
între zgomot (the noise)
şi o voce (a voice),
„voix d’auteur”/ Master’s voice,
nu-l priveşte pe Joyce”

Zgomotul ploii, vocea lui Foarţă etc.

„Sentimentul zilelor”

26 Decembrie 2009

Motto:
Războiul începe duminica dimineaţă la ora zece
Şi dacă-i senin pînă seara la şase mor cu duiumul eroi,
Pentru pace se cere sobrietate, un aer ceva mai rece,
Pacea se-ncheie, de obicei, la cinci în zori, joi.

R. Vulpescu – Sentimentul zilelor, Arte&meserie, 1979

Ce repede şi ce încet trec zilele acestea de vacanţă. Timpul pulsează cu bătăi inegale între obiectivele de realizat.
Tindem să ne comportăm ca în călătoriile pe care le facem de plăcere, dar cu program fix, pentru a acoperi o arie cît mai largă din ceea ce avem de vizitat. Nu trebuie să ne scape nimic important, altminteri rămînem cu părerea de rău că am dat banii degeaba.
În definitiv, mă deprimă determinarea aceasta care îmi schimbă prea repede sau prea încet, ca într-un caleidoscop pe care-l manevrează altcineva, imaginile zilnice.
Seara rămînem noi înşine, altfel decît cei care am fost la petreceri, la plimbare, în vizită. Mulţumiţi sau nemulţumiţi. Cu impresii noi sau fără.
Punem mîna pe telecomandă şi începem să butonăm.
Mîine e duminică, parcă…

Despre Crăciun

25 Decembrie 2009

Ieri nu am scris pe blog. Mi se învălmăşeau gîndurile şi erau aşa de multe de făcut. Nu, nu m-am uitat nici la emisiunile de la televizor, am citit, incredibil, despre „Capcanele” limbii române de Al. Graur. Am aflat cîte ceva ce nu ştiam.
Azi, însă, trebuie să scriu. Nu ştiu de ce, am început să percep blogul acesta ca pe o obligaţie de serviciu. Mă gîndesc că cineva aşteaptă să găsească ceva aici. Exagerez, ca de obicei, probabil.
Printr-o asociere de idei, care poate părea stranie şi neadecvată împrejurării, am luat din bibliotecă Jurnalul lui Sebastian şi am căutat special datele de 25 decembrie, voiam să rememorez ceea ce a scris de Crăciun…
Iată un fragment:
Vineri, 25 decembrie 1942
Prima zi de Crăciun. Acasă toată ziua. Nimeni nu mă cheamă şi nu caut pe nimeni. Singurătatea mea e mereu mai mare.
Din cei 3500 de lei pe care îi mai aveam, ieri, cu 2000 am cumpărat un concert de Bach. Inconştienţă? Nu. Simţeam şi eu nevoia să cumpăr ceva în oraşul ăsta care ieri părea invadat de oameni fericiţi, alergînd după tîrguieli – spectacol care totdeauna m-a umilit, pentru că totdeauna am fost, şi mai ales m-am simţit, aşa de de sărac.

Preocupat de scris, se gîndea că nu are liniştea interioară necesară. Şi imediat se compară cu Jane Austen care scria pe genunchi, în sufrageria familiei. Eu nu sunt Jane Austen, încheie Sebastian consemnările din acea dată.
Ei bine, eu am fost ieri la Humanitas. Am cumpărat ceva cărţi. Poate o să scriu despre ele după ce le voi citi. Nu mi s-a părut deloc că lumea de pe stradă era fericită, mi s-a părut o lume preocupată, ce resimţea tîrguielile ca pe o necesitate. Era totuşi soare şi frumos pe Calea Victoriei şi, cumva, mi s-a părut chiar pustiu, faţă de forfota obişnuită a unei zile care nu e de Ajun.
Şi nu e război, e pace. Totuşi, ceva, din pacea aceea din timpul războiului, pare a fi definitiv pierdut.

Ce mai cumpără românul

23 Decembrie 2009

Vine Crăciunul şi toată lumea cumpără. Cumpără tradiţionalist sau cumpără futurist-cosmopolit. E drept că, mai nou, în cadrul revistelor pentru femei, apar din ce în ce mai multe reţete cu mîncăruri trăsnite, dar nu sînt de uitat nici revistele specializate în arta culinară, reviste care te învaţă cum să-ţi zăpăceşti prietenii cu o adevărată masă festivă, de la aranjamentul floral pînă la insolitul meniului. Păcat că nu se dau ceva sfaturi şi cu privire la conţinutul conversaţiei la aceste mese. Adică ce subiect s-ar potrivi mai bine cu salata de creveţi. Dar la raţa cu portocale? Ce ţinută s-ar potrivi mai bine cu ratatouille de legume, dar cu quiche-lorraine?
Să vedem, însă, în fapt, cum stă treaba.
Se ia o piaţă, să zicem Floreasca, să zicem Dorobanţi. Bun, intru în zona destinată peştelui, numită odinioară absolut neelegant Pescărie, astăzi denumirea e perimată, fiindcă la pescărie nu găseşti numai peşte, ci şi multe alte chestii aparţinînd regnului animal, care fac parte din alte ordine şi clase ale acestuia, cum ar fi creveţi, caracatiţe etc.
Intru în incinta respectivă şi găsesc acolo o clientă. O persoană de vîrstă apreciabilă (mă fascinează expresia, nu puteam să o ratez) 28-30 de ani. Îmbrăcată ca şi cum nu ar fi mers niciodată la piaţă. Nu, de fapt, ca şi cum nici nu ar fi ştiut de acest concept al pieţei, mă refer la adevărata piaţă, cum este cea din Pîntecele Parisului a lui Zola. Tocmai cumpărase un borcan de icre negre, comandat din timp, după cum se plîngea că ce rău îi pare că nu a comandat două borcane şi astfel a plătit doar două milioane cinci sute lei vechi pe un singur borcan. Adică borcănel sau borcănaş. Mă rog.
Aştept liniştită, cît puteam să fiu de liniştită faţă de aceste manifestări, în condiţiile în care maşina o parcasem sub semnul oprirea interzisă, să termine toate farafastîcurile respective, cînd duduia zice:
-E proaspătă caracatiţa? Aş cumpăra şi eu una.
-Da, e proaspătă, vă servesc?
-Arătaţi-mi-le pe toate, aş cumpăra una mică fiindcă, oricum, nu ştiu să o gătesc. Ştiţi, cumva, cum se găteşte caracatiţa?
-Găsiţi pe internet, nici eu nu gătesc caracatiţă, dar clienţii care cumpără o fierb, deşi fierbe foarte greu, şi o adaugă la salate. (Sau o aruncă la gunoi, că tot nu are niciun gust, mă gîndeam eu deja exasperată)
Îi cîntăreşte caracatiţa, ceva extraordinar de scîrbos şi la atins, şi i-o ambalează într-o pungă care nu era de cadouri. O pungă vulgară, absolut de neconceput în mîna distinsei cumpărătoare.
Duduia revine cu dialogul spumos:
-Ştiţi nu mai am lei, aş putea să vă plătesc în euro, chiar şi la 4 lei… Sau acceptaţi card?
-Acceptăm card, dar mie mi-ar conveni în euro…
În acest moment, deja mă hotărîsem. Mă voi duce la cumpărături în zona Berceni. Poate că voi avea mai mult noroc să cumpăr 100 de grame de icre de ştiucă. Sau mai repede. Sau mai normal.