Déjà vu pe la Sinaia

26 Iunie 2011

Cu cîțiva ani în urmă traversam Bulgaria, îndreptîndu-mă spre Grecia azi deja falimentară.  Bulgaria mi s-a părut o țară pustie, unde domnea sărăcia de toate felurile. Mă uitam pe fereastra autocarului și nu vedeam decît natura. Nu am văzut pe tot drumul niciun chioșc de înghețată, niciun McDonalds, niciun minimarket, nici măcar vreun centru de pîine. Nu am văzut decît foarte puțini oameni, foarte puține așezări omenești și mai nimic care să amintească de ceva lucrativ pe tot traseul lung, lung de vreo 7-8 ore din cîte îmi mai amintesc. Cînd am intrat în Grecia animația nu a crescut, dar au crescut în calitate drumurile. Abia pe la Salonic mi-a dispărut senzația aceea de pustiu, de sterp. Scriam acum cîteva săptămîni despre impresia de sărăcie pe care mi-a lăsat-o Brașovul. Ei bine, toate acestea le-am retrăit ieri cînd am fost pînă la Sinaia.

Vreau să spun că am fost la Sinaia de foarte multe ori, mai ales că, în copilărie, mergeam cu regularitate, chiar și de 2-3 ori pe an, la Poiana Țapului, pe Zamora, iar plimbările pînă la Sinaia le făceam per pedes. Cît era de lucie sărăcia pe vremea comunismului copilăriei mele, tot găseai niște bunicuțe care vindeau frăguțe în coșulețe pe marginea drumului sau chiar în centrul stațiunii, acolo unde se plimbă toți turiștii. Nu găseai foarte multe prin magazine, dar măcar puteai să cumperi ceva. Orașul părea viu. Acum orașul părea mort. Mort de sărăcie sau mort de foame. Nici nu am apucat să parcăm mașina undeva lîngă parcul din Sinaia, că imediat au venit doi indivizi cu case de marcat la purtător să-mi încaseze contravaloarea staționării, măcar pe o oră în avans. Nici nu am stat o oră acolo, mai ales că ieri a plouat și a fost și foarte frig, dar am plătit cu sentimentul că ajut să mai existe ceva aducător de bani în această zonă. Restaurantele erau pustii, pe stradă lume prost și murdar îmbrăcată. Aveam, acolo, la Sinaia, o cofetărie preferată de unde am cumpărat ani în șir un anumit fel de prăjitură care numai acolo era bună. Mergeam special pînă la Sinaia și-i cumpăram lui G. tort krantz. Nimic din ce a fost odată acolo nu mai era. Am avut senzația „lipsurilor” din comunism, dar și a pustiirii din Bulgaria. Mă întrebam în sinea mea, în timp ce ne întorceam spre București printr-o perdea dezolantă de apă, în cîți ani țara asta va mai rămîne doar prin București? Sau dacă va mai rămîne și atît sau vom fi falimentați definitiv și pînă în fibră? Îmi dau seama cu un colț al minții, fiindcă nu am niciun fel de informații despre regionalizare, că li se pare că ar mai putea astfel salva ceva. Nu vor salva nimic, ba dimpotrivă. Incompetenți și jefuitori ne-au terminat țara și acum vor s-o scoată la mezat. Mi-e rușine și mi-e frică.

Anunțuri

Cred că au trecut deja 3 luni de cînd nu am mai pornit niciunul dintre televizoarele pe care le am în casă. Asta și pentru că aveam intuiția că la fiecare dintre ele se difuzează aceleași emisiuni, aceleași știri, aceleași filme. Asta ca o primă intuiție. Imediat după aceea acționa memoria care spunea că pe fiecare din cele nu știu cîte canale de televiziune se difuzează aceleași știri, aceleași emisiuni și aceleași filme.  Cumpăr, totuși, din obișnuință TVmania. Nu o deschid, nu o citesc, nici măcar ultima pagină, obligatoriu dedicată horoscopului. Zile de ceartă, zile de amor, zile de bani, zile de nervi. Astea de nervi ar trebui să fie mai multe, dar săptămîna are doar șapte zile și cei de la TVmania împart și ei zilele cum pot, echitabil să fie. Ca și programele de televiziune. Pagini de știri pe net nu accesez, deci? Iată-mă făcîndu-mi cont pe facebook, asta ca să nu fiu nevoită să stau pe o bancă la fîntîni, ca să mai intru și eu în contact cu lumea.

Ei bine, am dat în boala americanilor care, se pare, dețin recordul la ore pierdute sau cîștigate pe facebook. Am jucat și jocuri pe facebook, de la poker, scrabble și o chestie cu și pentru fermieri. Poate cea mai tare, asta ultimă. Iluzia perfectă, într-un pătrat colorat. Nimeni nu obține nimic, absolut în niciun plan și totuși citesc zilnic acolo, you și alte treizeci și ceva de milioane de persoane like this. Atracția constă în posibilitatea unei incomensurabile acumulări de bunuri pe care ai iluzia că le poți obține cu efortul comunității. E un joc comunist sau evreiesc sau amîndouă la un loc. E una dintre cele mai tari experiențe trăite de mine în ultimul timp cu valorizare maximă,  feed-back și revenire cu picioarele pe pămînt, chiar dacă, oricum, rămîn cu capul în nori, că așa mi-e felul.

Mă gîndesc că jocul are un public țintă. Fie copii de 14-15 ani și e grav ce li se induce, fie frustrați, fie plictisiți ca mine, fie… Fie. Dar cea mai tare concluzie pe care o pot trage după cele cîteva săptămîni petrecute pe facebook este că în secolul acesta care va fi religios sau nu va mai fi deloc, comunismul dacă e să vină, vine pe facebook. Sau poate chiar mai mult decît comunismul sau mai puțin decît el. Un fel de economie naturală închisă, lipsită de suprastructură ideologică. Și asta e în trend cu criza de toate felurile. Sau nu?

În rest, am văzut poze, multe poze. Cu fete puțin îmbrăcate că e cald afară. Am ascultat muzică la recomandarea unor prieteni sau necunoscuți. Am citit bancuri și la unele chiar am rîs. Am polemizat cu persoane cu care nu aș fi discutat, altfel, vreodată. O experiență extraordinară, dar pe termen scurt. Dacă devii dependent, fiindcă dă dependență, te stoarce ca pe o lămîie și cînd ești stors, ești prea obosit ca să mai gîndești. Și cînd nu gîndești, intervine sintagma aia cu somnul rațiunii…

Șterg contul și mă înscriu pe hi5. Sic!

Azi a fost o zi rea. Sau, mai degrabă, ieri. De altfel, mi s-a spus că scriu prost. Că scriu ceva ce nu se înțelege. Un fel de Herta Muller. Aș vrea eu, sau nu aș vrea.

 Ei bine, nu o să mai scriu. De altfel, mi s-a spus că sînt scolastică și nu-mi pot depăși mentalitatea de premiantă.  De altfel, m-am foarte săturat de blogul acesta. De ce m-aș expune chiar așa? Să scriu recenzii de carte, să scriu despre ungurime, să scriu despre cancanuri. Să fiu un ziar, o oglindă strîmbă a timpului, ca toți nescolasticii  contemporani? Ce ar mai rămîne din mine? Să șterg, pur și simplu, blogul.  Îl urăsc și mă urăsc. Să-mi fac un heteronim anonim. Să scriu pe caiet sau în word. Să nu citească nimeni. Nici măcar eu.

 Nu sînt în competiție cu nimeni, nu cer nici aprecieri, nici critici. E un spațiu public. Mi-am spus gîndurile în piață, în stradă. La ce m-aș fi putut aștepta?

Poveste(V)

18 Iunie 2011

După cîteva minute, însă, elevii claselor de saxofon și violă începură să facă greșeli, să cînte fals și chiar să greșească ritmul. Cei de la clasa de muzică a sferelor transcriau note aiurea pe portativ, unii chiar se înfuriară și rupseră caietele de muzică, acțiune absolut fără precedent în școala condusă de G.M. Nimeni nu-și dădea seama ce se întîmplă de fapt, se acuzau unii pe alții prin vorbe scrîșnite sau doar priviri pline de înțeles. G.M. însuși părea scos din nepăsarea lui funciară, era ușor îngrijorat și-și dădea seama că e incapabil să facă față  situației. El nu fusese niciodată un lider, nici un bun organizator, îi lipsea simțul practic, nu era deloc terre-à-terre , era un visător, un nonconformist, un idealist?!, un profesor…

 Muzica încetase demult, tot ce se mai auzea era un zdrăngănit absolut insuportabil, G.M. se gîndea cu oarecare neliniște că școala ar putea fi compromisă definitiv. În timpul gîndurilor sale, în jur, totul devenea din ce în ce mai abrupt, cîțiva băieți se luară la bătaie, fetele se smiorcăiau speriate prin colțurile claselor, cineva scoase din geantă niște etnobotanice și clorofilă și împărți în dreapta și-n stînga porții destul de mici, cît să ajungă la toată lumea. Brusc, G.M. realiză că B.W. nu era acolo să dea o mînă de ajutor, refuză porția de clorofilă pe care premiantul clasei i-o oferi cu grație, abandonă școala și plecă în căutatrea lui B.W.

Plecă furios și ieși în grabă din școală. Avu un adevărat șoc cînd văzu orașul în care locuia. Fiindcă mai mereu numai muzica sferelor îi umbla prin minte, nu prea se concentra la cele din jur, trăia ca și cum ar fi plutit deasupra tuturor pubelelor, polițiștilor, traseelor optime, farmaciilor în criză de clorofilă și mizeriei de peste tot. De fapt, habar nu avea unde să o caute pe B.W., dar era hotărît  să înfrunte  tot pentru a o găsi și a-i spune cît de mult i-a trădat încrederea, cît rău a făcut muzicii, cît rău a făcut școlii și cît de mult i-a zăpăcit pe elevi. Se gîndi cu părere de rău că acordase încredere unei femei, că, practic, lăsase școala pe mîna ei, că de la o femeie te poți aștepta la astfel de reacții, că nu avea nevoie de imprevizibil într-o lume previzibilă și previzionată de toți. El nu voia decît liniștea orelor de muzică, iar dacă B.W nu era în stare să asigure asta, atunci avea să o concedieze. Îi va oferi și cîteva porții de clorofilă pentru șase luni, pînă își găsea ceva de făcut. Și G.M, deși furios, se percepea generos. În definitiv, ce o apucase? De ce părăsise școala? Întrebări la care G.M nu avea răspuns și nici nu dorea să-l afle. El dorea doar să-și expună nemulțumirea, punctul de vedere, să obțină, poate, o reconciliere, în final, cu B.W., dar în anumite condiții impuse de el. Ar fi vrut-o smerită, speriată, conștientă de răul făcut, asumîndu-și întreaga vină, supunîndu-se  și dedicîndu-se mai abitir ca oricînd lui și școlii.

Poveste(IV)

17 Iunie 2011

Deocamdată au intrat în sala de clasă, școala avea o singură clasă de muzică a sferelor și încă două clase de saxofon și violă. Acestea din urmă nu erau conduse de G.M., ci de colega lui mai tînără B.W., o femeie tristă, cam fără vîrstă, nici verde, nici trecută, poate ușor gălbejită, din cauza numeroaselor ore petrecute în sălile de clasă, și cu accente de decrepitudine. Nu era agreată de elevi, dar G.M. o aprecia pentru seriozitatea de care dădea dovadă și, mai ales, fiindcă nu trebuia să-și bată capul prea mult cu ea. Îi dădea cîteva doze de clorofilă lunar și, imediat după această plată cumva stînjenitoare pentru amîndoi, și-o scotea complet din memorie, fiindcă nu-l interesa deloc nici ca femeie, nici ca om, nici în calitate de cetățean verde, membru al societății ecologiste din care, vrînd-nevrînd, făceau amîndoi parte.

Era o zi în care elevii veniseră cam fără chef, totuși toate cele trei săli erau arhipline, nu se auzea niciun sunet, nimeni nu vorbea, nu aveau ce păreri să schimbe, fiindcă părerile și le formaseră de mult și țineau de ele cu obstinație, poate și pentru că doar părerile le mai rămăseseră, într-o axiologie globală a nimănui. Unii își mai verificau instrumentele, nimeni, însă, nu sufla aiurea în saxofon, nimeni nu ciupea corzile violei, doar de dragul de a o face. Stăteau cuminți în clasă și așteptau. Ar fi putut aștepta o veșnicie, aveau răbdare sau poate erau doar resemnați. Priviți de departe sau de undeva de deasupra ar fi părut o mulțime (…).  Deoadată se auzi o muzică divină. Venea de undeva de sus, de undeva de afară, din afara sălilor de clasă.  Cei de la clasa de muzică a sferelor începură să transcrie pe portativ ceea ce auzeau, ceilalți își potriveau instrumentele pentru a ține ritmul și măsura cu muzica. Acum totul era altfel, elevii păreau să se fi trezit la viață, ba unora le apăruseră chiar pete roșii pe obrajii verzi, pete de emoție sau de trăire artistică. Profesorul surîdea superior, părea să plutească în altă lume, ochelarii i se aburiseră un pic, însăși B.W. era frumoasă și parcă nici nu mai părea așa de șleampătă în fusta ei albastră și bluza galbenă cam mototolită cu care se îmbrăcase în grabă de dimineață. Profesorul se uită înspre ea și, pentru prima dată, reamarcă ochii ei de culoare verde ca smaraldul, i se păru atractivă, dar își spuse că se va gîndi la asta mai tîrziu, fiindcă acum era ocupat doar cu muzica. Femeia remarcă imediat privirea nouă a lui G.M., tresări speriată și se gîndi cum ar fi să locuiască în căsuța strîmtă a lui G.M., alături de bătrîna lui mamă verde, de pisica albastră și de canarul galben. Nu mai reuși deloc să alunge gîndul din minte și astfel muzica sferelor pieri într-o clipă pentru ea. Își dădu seama cu disperare că a pierdut ora de astăzi și că poate G.M. îi va tăia o porție de clorofilă. Încercă să salveze oarecum aparențele, nu reuși, se împiedică în propriile-i gînduri, deveni și mai stîngace și o zbughi pe ușă fără ca cineva să bage de seamă asta…

Poveste(III)

12 Iunie 2011

G.M. era un individ nonconformist, prototipul omului verde indisciplinat, absolut dezinteresat de trasee optime, farmacii și pubele colorate. Purta mereu o pălărie de soare și niște ochelari cu rame aurii subțiri, ceea ce îi conferea un aer insolit și intelectual;  putea fi pictor, putea fi bancher, nu, nu putea fi bancher, fiindcă bancherii nu pot fi nonconformiști și indisciplinați… Putea fi poet, dacă ar fi respirat ceva mai mult tei roșu, dar nu era decît un simplu profesoraș de muzică. De muzică a sferelor, să zicem. Avea cam 48 de ani, locuia cu bătrîna lui mamă încă verde, o pisică albastră, albastru de rusia poate, și un canar galben. Conducea o școală de muzică, avea elevi verzi, tinere speranțe, pe care-i promova sau nu, în funcție de propriile-i toane, de propriile-i valori, absolut subiective și nerecunoscute de forurile abilitate. O mulțime de elevi se înscriau, totuși, în fiecare an  la această școală. Poate dintr-un teribilism specific vîrstei, poate din cauza carismei profesorului, poate fiindcă le plăcea riscul într-o lume perfect organizată ecologic, în care nimeni nu mai avea nimic de pierdut, fiindcă totul fusese deja pierdut, iar viitorul amanetat.

Viața decurgea haotic în această școală, notele erau puse pe ochi frumoși, în imediata ei vecinătate cineva deschisese un magazin de etnobotanice, elevii, însă, se aprovizionau moderat și doar atunci cînd simțeau o nevoie acută de a atinge muzica sferelor, pentru a-l impresiona cumva pe profesorul lor, pentru a ajunge la un nivel de nonconformism și indisciplină oarecum indus. Poate voiau să se remarce în fața profesorului și să rămînă cît mai anonimi în fața forțelor de ordine polițenești, poate nu le mai ajungea clorofila, poate erau flămînzi. Dacă ar fi să ne ghidăm după anumite ideologii demult apuse în era ecologistă, toate condițiile unei revoluții erau îndeplinite, saltul stătea să sară, dialectica se întorcea din nou în matca sa. Doar eroul lipsea, sau poate ideologul șef, sau poate mijloacele trecerii de la vorbe la fapte nu fuseseră încă descoperite. Sau dacă fuseseră descoperite, erau bine depozitate în locuri în care niște bieți elevi de la școala de muzică a sferelor nu aveau acces. Fiindcă nu aveau ecusoane, nu aveau salopete, nu aveau carduri cu coduri unice de intrare, nu aveau nimic și totuși aveau să intre…

Poveste(II)

8 Iunie 2011

În toată această debandadă organizată, alegerea unui traseu de deplasare devenise o problemă locală de mare interes. Forțe polițenești, mai presus de cele naturale  în actuala stare de fapt, stăteau la fiecare colț de stradă și dădeau, cu grație și solicitudine, indicații despre cum poate un locuitor verde să ajungă dintr-un loc în altul al orașului. Este adevărat că unii polițiști, mai puțin înzestrați în ale drumurilor optime, mai dădeau și indicații aiurea, opreau circulația cînd treceau diverse mașini de culoare albastru închis sau negru, opreau oamenii verzi care nu respectau trecerile pietonale, opreau aceiași oamenii verzi, cînd își exercitau calitatea de conducători auto,  dacă nu respectau regulile de circulație sau circulau cu viteză foarte mare pe drumuri care nu erau optime nici ca infrastructură, nici ca direcție, dădeau amenzi ce imediat erau încasate la buget și, după cum spuneam, imediat cheltuite pe drumuri, polițiști sau chestii absolut decorative, ca flori verzi, lumini, statui înfățișînd oamenii vremurilor de altădată și altele la fel de importante într-un oraș mare, aglomerat și civilizat ca cel despre care este vorba în povestea noastră.

Totul, dar absolut totul, ca organizare centrală și locală, părea să prevestească o revoltă a oamenilor verzi care, din ce în ce mai obosiți, speriați și derutați, doreau să-și găsească fiecare un copac al său, un copac verde – cu clorofilă la liber, sfidînd toate farmaciile care rînjeau satisfăcute la fiecare colț de stradă, alături de polițiștii binevoitori – unde să locuiască liniștit, asigurîndu-și atît minimul necesar în ale traiului, mîncînd frunze, respirînd aer curat, participînd din ambii plămîni la circulația aerului în natură, abandonîndu-și mașinile, renunțînd să mai plătească taxe și chiar benzină  care reprezenta prin ea însăși o problemă națională și internațională, iar oamenii verzi erau cumva conștienți că prin benzină erau cel mai manipulați, atît în plan finaciar, cît și politic, cît și teritorial, fiindcă, nu e așa, dacă se confiscau copacii prin vreo reglementare a forurilor verzi de importanță continentală sau mondială, problema ar fi fost insolubilă, iar ei condamnați la traiul printre taxe, polițiști și farmacii.

Poveste (I)

7 Iunie 2011

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, așa începe orice poveste…

A fost o dată ca niciodată și este mai abitir ca nicicînd, și de aceea îți vine să povestești. Despre el și ea? Nu. Despre noi și ei? Nici atît. Atunci?

Ei bine, a fost o dată ca niciodată un oraș obosit, murdar și aglomerat. Un oraș ai cărui locuitori erau verzi sau tindeau să fie verzi, ecologici și ecologiști. Ei, toți locuitorii acestui oraș, se căzneau să nu arunce pe stradă mucuri de țigară, pachete goale de țigări, peturi de cola și alte băuturi care nu-i înverzeau deloc, dar care erau la mare căutare. Astfel, toți, aliniați frumos,  avînd fiecare în mînă cîte trei sacoșe de culori diferite, galbenă, verde și albastră, așteptau cuminți să arunce gunoiul în tomberoanele amenajate de primărie, tomberoane avînd aceleași culori ca și sacoșele, ca să se știe unde să pui deșeurile mai mult sau mai puțin refolosibile. Totuși, în pofida eforturilor depuse de toată lumea, orașul devenea tot mai murdar, locuitorilor părea să le fie necesară o supradoză de clorofilă pentru a-și menține verdele natural, doar teiul mai înflorea din an în an, păstrîndu-și mirosul amețitor sau dătător de rinite alergice, de inspirație poetică și melancolie.

Praful se ridica pînă la cer sau pînă la soarele care nu se mai izbea de un strat prea gros de ozon, gurile rele spuneau că încălzirea globală e de vină sau invers, clorofila era din ce în ce mai rară, prețurile caselor în zonele cu mult verde atingeau cote inestimabile, toată lumea se lupta pentru o gură de aer. Nimeni nu cîștiga lupta, fiindcă primăria cu tomberoanele dădea verde (sic!) la asfaltări. Taxa de poluare era plătită la zi, poluarea nu scădea însă, nici bugetul nu sporea, fiindcă de îndată ce taxele erau încasate, erau cheltuite pe necesități necesare oricărui oraș civilizat.

Nu, nu are legătură cu voluptatea suferinței descrisă de Nietzsche, nu are legătură nici cu tipul temperamental melancolic, nu are legătură nici măcar cu conceptul kierkegaardian de anxietate. Nu. Are legătură cu banii. Cu societatea guvernată de bănci și de bani pe care o respirăm, pe care o trăim în fiecare moment al existenței noastre, într-un cerc vicios al fericirii ce poate fi cumpărată doar cu bani, prin obiectele pe care le achiziționăm, din ce în ce mai multe, mai performante, cu mai multe accesorizări și gadgeturi etc. Fericire care se transformă imediat în nefericirea de a fi dator, de a fi vîndut, cumpărat și încasat, de a fi plecat, aplecat, cocoșat, debusolat, degradat, manipulat, îngrijorat, amenințat, trăind fiecare moment într-un stres continuu al goanei după una-alta, de la produsele de minimă necesitate, pînă la cele de maximă inutilitate. Și de ce?  Fiindcă sîntem în plină confruntare de piață (sic!?), în deplina beție a cererii și a ofertei și uite așa ne pîndește deja o nouă recesiune, că nici nu ieșiserăm bine din asta prezentă…