Me and Bobby McGee

31 Octombrie 2010

Pe mine mă ştiu cît de cît, mă ştiţi şi voi tot cam atît. Cine ar fi acest Bobby McGee? Ei bine, este cineva care de o săptămînă face teste pe nervii mei. Freedom is just another word for nothing left to lose.  Cam asta mi-a mai rămas de pierdut. Sau ce-am avut şi ce-am pierdut, sau pagubă-n ciuperci, sau altele la fel de sugestive.

Îmi dau seama cu o uimitoare claritate că nu suport bărbaţii. Nu-i suport funciar, nu suport funciarul lor, mai bine spus. Mă enervează stilul lor, felul în care sînt construiţi pentru a avea cîrma jocului, a conduce lumea, a conduce maşinile, a conduce fabricile şi uzinele. A minţi, a înşela, a fi afemeiaţi, a fi beţivi, a fi „superiori”, a se da mari, a se da orgolioşi,  a se da solidari, a se da toate astea şi încă altele care nu-mi vin acum în minte. Dedesubtul acestor aparenţe nu e nimic. Sînt cel mai adesea laşi, lipsiţi de simţul responasabilităţii, de simţ practic, de bun-simţ. Adică cum ar spune englezii de common sense.

Să ascultăm cîntecul: (îmi dau seama, totuşi, că marea majoritate a cititorilor mei sînt bărbaţi, e posibil să-i pierd pe toţi şi tocmai de aceea revin cu sloganul flower power  Freedom is another word for nothing left to lose.)

„De l’amour”

28 Octombrie 2010

De l’amour de Stendhal, o carte pe care am primit-o acum nişte ani, pe care am dorit foarte mult să o citesc, dar nu o găseam în librării, în anticariate, la vînzătorii de carte de pe net, nicăieri.
Şi a venit cineva într-o zi, era o zi friguroasă de februarie, de 28 februarie, cu o zi înainte de Mărţişor, a scos cartea din buzunarul de la piept al paltonului şi mi-a oferit-o spunîndu-mi: Ţi-am găsit cartea, dar nu e în română, e în franceză! A fost cel mai frumos mărţişor pe care l-am primit vreodată, cel mai dorit, cel mai căutat.
De ce astăzi mă gîndesc la această carte, de ce am scos-o cu grijă din bibliotecă şi am deschis-o, cu resemnare, la capitolul întîi?
Fiindcă astăzi mi-e frică de puterea cuvintelor din această carte, fiindcă e ca şi cum cel care mi-a adus cartea ar fi luat-o şi a adus-o acum înapoi împreună cu toţi anii pe care i-am trăit amîndoi, încadrîndu-ne, mai mult sau mai puţin, în:

Există (în rezumat şi în interpretarea mea din franceză) patru tipuri de amor:

1. Amorul – pasiune
acela al religioasei portugheze, acela al Héloïse-i pentru Abélard, al căpitanului de Vésel, al jandarmului de Cento.

2. Amorul – gust
care domnea la Paris prin 1760 şi pe care îl găsim în memoriile şi romanele lui Crébillon, Lauzun, Duclos, Marmontel, Chamfort, Mme d’Epinay etc. Acesta este amorul în care totul se vede în roz, care ştie întotdeauna să se conformeze, dar dacă scoatem vanitatea din el, nu mai rămîne aproape nimic, poate doar un convalescent care se tîrăşte de colo-colo epuizat.

3. Amorul – fizic
La vînătoare găseşti o frumoasă şi proaspătă ţărancă tînără care fuge în pădure. Toată lumea cunoaşte amorul bazat pe genul acesta de plăceri, durează cîteva secunde şi începe pe la şaisprezece ani.

4. Amorul din vanitate
Imensa majoritate a bărbaţilor doresc o femeie la modă, ca pe un cal frumos, ca pe un lux necesar pentru un tînăr. Vanitatea cînd flatată, cînd ciupită transportă acest amor cîteodată spre amorul fizic, cîteodată plăcerea fizică dispare cu totul.
O ducesă nu are niciodată mai mult de treizeci de ani pentru un burghez spunea ducesa de Chaulnes…
În cel mai fericit caz în această relaţie plată a amorului din vanitate, plăcerea fizică este sporită prin obişnuinţă. Amintirile par atunci să semene a dragoste, ca şi ciupitura pe care o simte amorul propriu cînd eşti părăsit; credem atunci că sîntem îndrăgostiţi şi melancolici, căci vanitatea aspiră să se creadă o mare pasiune. Cîteodată, în amorul din vanitate, obişnuinţa sau disperarea de a găsi ceva mai bun produce o specie de prietenie, cea mai dezagrabilă dintre toate speciile; ea se împăunează cu preaplinul său.

Toate amorurile pe care le descriem aici se nasc, trăiesc şi mor sau se înalţă în imortalitate urmînd aceleaşi legi.

Astăzi eu am experimentat una dintre legi. Nici nu înţeleg de ce mi se zbate aşa de tare sufletul. Cartea am citit-o demult, trebuia să fiu pregătită, nu?
Mîine, prima dintre legi…

Dezbateri libere

26 Octombrie 2010

Inspirîndu-mă de la Aveţi cuvîntul, vă rog şi fiind şi într-o pană de idei totală, mi-am zis: ce-ar fi să încep o promoţie de asta cu subiecte la liber? O zi-două, să vedem cum merge treaba.
Se acceptă invective, înjurături, chestii voalate, dar cu mare putere de atingere, orice. Confesiuni, interpretări de confesiuni, dar şi subiecte serioase ca Vest vs Est, poezia mediavală, stîlpii literaturii universale, dedicaţii, certuri şi împăcări, pupat toţi Piaţa Independenţii etc.
Să nu vă prind că vă fandosiţi acum şi nu scrieţi nimic, ca să dovediţi ce cuminţi sînteţi voi, cu unghiile frumos tăiate şi puse pe batistuţe de şifon!

O piesă care nu îndeamnă, dar sfătuieşte, explică, lasă de înţeles şi lasă de la ea. Mie îmi place foarte mult.

Lună plină

23 Octombrie 2010

M-am întors acum acasă de la nişte prieteni. Pe Floreasca deasupra lacului era un glob mare, galben care se reflecta spectaculos în apă.
Cum tocmai îmi doream luna de pe cer, am întrebat ingenuu: Aia e chiar luna? Mda.
Mă simt mai puternică, mai creativă în zilele cu lună plină sau foarte certăreaţă sau foarte iubitoare. Sînt mai capricioasă ca de obicei şi de aceea ştiu sau simt aceste zile, dar astăzi, estetic, chiar m-a luat prin surprindere acest corp ceresc care, cumva, adevărat sau nu, zodiacal sau nu, îmi influenţează emoţiile, nervii, stările

Să vedem ce spune poetul:

Tristesse de la lune

Ce soir, la lune rêve avec plus de paresse;
Ainsi qu’une beauté, sur de nombreux coussins,
Qui d’une main distraite et légère caresse
Avant de s’endormir le contour de ses seins,

Sur le dos satiné des molles avalanches,
Mourante, elle se livre aux longues pâmoisons,
Et promène ses yeux sur les visions blanches
Qui montent dans l’azur comme des floraisons.

Quand parfois sur ce globe, en sa langueur oisive,
Elle laisse filer une larme furtive,
Un poète pieux, ennemi du sommeil,

Dans le creux de sa main prend cette larme pâle,
Aux reflets irisés comme un fragment d’opale,
Et la met dans son coeur loin des yeux du soleil.

Charles Baudelaire

Şi iată şi traducerea pentru Bogdan 🙂

În astă seară luna visează mai trîndavă,
Ca o frumoasă care în perini s-a culcat,
Şi-şi mîngîie cu mîna-i uşoară, în zăbavă,
Cînd aţipeşte, sînul rotund şi despuiat.

Pe umeri de mătase o poartă moi nămeţii,
Cînd moare istovită de lungul ei leşin
Şi ochii-i duşi pe albe vedenii ale vieţii,
Le suie-nfloritoare spre cerul ei senin.

Şi cînd ades pe lume, de-aleanul ei pătrunsă,
Îşi lasă ca să pice o lacrimă ascunsă,
Doar un poet cucernic, duşman al somnului,

Ia lacrima pălită, în palme o adună
Ca pe-un opal cu ape ce licăre s-o pună
În inimă, departe de ochii soarelui.
(Şerban Bascovici)

Din volumul Les fleurs du mal, Editura pentru Literatură Universală, 1967

Mai liberi ca niciodată?

22 Octombrie 2010

Cît de profund actuală mi se pare afirmaţia lui Léon Bloy că: „Suferinţa trece, dar că am suferit nu trece niciodată”, citat cu care Berdiaev deschide Introducerea la „Spirit şi libertate”. (Paideia, 1996)
Nu cred că Berdiaev a rămas în conştiinţa umanităţii prin vorbe de duh. E greu de scos din context o frază. La Berdiaev totul curge, se înlănţuie firesc, duce la acelaşi adevăr, naşte aceeaşi concluzie.
Totuşi, fiindcă cineva mi-a sugerat să citez ceva din Berdiaev, ca replică la Problema durerii a lui C. S. Lewis, am să o fac şi sper să poată fi înţeles şi de către cei care nu au citit în întregime Spirit şi libertate:
Niciodată nu se pot împlini promisiunile răului. Răul nu poate crea o împărăţie a vieţii, pentru că deşi cucereşte prin bine, aparentul se rupe de izvorul vieţii. De exemplu, Marx aprecia că scopul lui era bun, dar ca să-l atingă preconiza mijloace nefaste. Prin rău, prin ură şi violenţă, prin poftă şi răzbunare, pretindea să ajungă la împărăţia armoniei, unităţii şi fraternităţii oamenilor. dar mijloacele condamnabile devin singurul conţinut al vieţii şi sfîrşesc prin a birui definitiv.
Şi încă pentru actualitate:
Cînd omul este chinuit de conspiraţia universală masonică sau evreiască, dacă pretutindeni vede agenţi ai acestui complot, se sinucide spiritual, încetează să mai vadă lumea luminii, se umple de simţămintele urii, neîncrederii şi răzbunării. Este o tendinţă de spirit sterilă.(…) Duşmănia faţă de rău distruge lumea spirituală a omului, precum duşmănia de bine distruge şi ea.

Un gînd pe zi

21 Octombrie 2010

„Neruşinarea este nadirul sufletului. Încercînd să extirpăm ruşinea, am dărîmat unul din meterezele spiritului omenesc, bucurîndu-ne în chip smintit de fapta noastră, aidoma troienilor care au năruit zidurile Troiei pentru a aduce Calul în cetate. E o faptă nebunească să înlături ipocrizia înlăturînd şi ceea ce-o convoacă: „sinceritatea” oamenilor coborîţi sub pragul ruşinii este o foarte ieftină sinceritate.” C.S. Lewis –Problema durerii, cap. Ticăloşia omului, Humanitas, 2007

Eu mă confrunt zilnic cu astfel de oameni şi ei cred că sunt naturali, ba, mai mult, au aerul că ar fi de bon ton să te comporţi aşa.

Sînt lucid(ă)

20 Octombrie 2010

Motto: N-am nici măcar puterea de-a avea opinii sociale… Sînt lucid. Să n-aud de estetici ale inimii: sînt lucid. La naiba! Sînt lucid. Álvaro de Campos, în Necunoscutul de sine însuşi de Octavio Paz

Simt afecţiune pentru toţi oamenii aceştia,
Mai ales cînd nu merită afecţiune.
Da, şi eu sînt vagabond şi cerşetor…
Să fii vagabond şi cerşetor nu înseamnă să fii vagabond şi cerşetor:
Înseamnă să nu fii judecător la Curtea Supremă, funcţionar
de stat, prostituată,
Pauper notoriu, muncitor exploatat,
Bolnav de o boală incurabilă,
Însetat de justiţie sau căpitan de cavalerie,
Înseamnă să nu fii, în sfîrşit, aceste personaje sociale
ale romancierilor
Care se satură cu litere fiindcă au motive
să-şi plîngă lacrimile
Şi se revoltă împotriva vieţii sociale fiindcă
au prea multe motive s-o facă…

(ibidem)

Şi, vezi bine, toate astea ca să spun că, astăzi, mă simt vagabond şi cerşetor, adică izolat în suflet, după cum spunea acelaşi poet sau heteronim de poet!

Tableta unu

18 Octombrie 2010

Poate că nu aş fi dat curs aşa de repede sugestiei de a scrie ce mi-a rămas din lectura Eseurilor lui Montaigne, dacă nu aş fi citit recentele comentarii la postul anterior. Totuşi, nu aş vrea să transform acest blog într-un fel de forum, fiindcă nu acesta e rolul lui. Blogul s-a născut din dorinţa de a reflecta ceva din gîndurile mele şi nu vreau să devină o înşiruire de postări datorate intervenţiei comentatorilor. Passons!

Zice Horaţiu aşa: Cui sit conditio dulcis sine pulvere palmae; (Căruia să-i fie starea dulce fără să gonească după glorie” Epist., I, I, 51)

Comentariul lui Montaigne din capitolul Despre trufie la acest citat este :
„Am găsit drumul cel mai scurt şi uşor, urmînd sfatul bunilor mei prieteni de pe vremuri, să mă lepăd de dorinţa aceasta şi să rămîn în ale mele, judecînd totodată sănătos că puterile mele nu erau în stare de mare lucru, şi amintindu-mi acel cuvînt al răposatului cancelar Olivier, că: franţuzii par maimuţe care din creangă în creangă se caţără cît mai sus pînă cînd, ajunse pe creanga cea mai din vîrf, îşi arată curul.
Cam aşa ceva se întîmplă şi cu cei care sînt în poziţii fruntaşe din blog în blogroll la adevăraţii Arnoteni, după cum spuneam deunăzi, ei lasă liber privirii partea lor cea mai moale şi nu se mai vede deloc partea de glagorie, din cauza celei de glorie. (sic!)

Un titlu în oglindă?

16 Octombrie 2010

În oglindă faţă de The day before you came. Ar putea fi: The day after you came, dar nu voi face asta, fiindcă mi-aş îngusta teribil orizontul, ba mai mult venirile şi plecările astea ar împrumuta ceva din importanţa mondială a lui GMT, ar trebui inventat un meridian în plus, s-ar zăpăci paralelele, s-ar da peste cap anul calendaristic, chiar şi cel chinezesc; în timp, ar mai trebui găsit un animal reprezentativ, un semn, o hartă etc.
Astăzi e astăzi şi ieri a fost ieri, vorba filozofului bulgar: Ori plouă, ori nu plouă şi aşa e!
Ei bine da, plouă, dar plouă aşa fără niciun farmec, plouă ca să nu ai chef de mai nimic. Mă mobilizez, totuşi, aşa de una singură, încă de dimineaţă, în vederea gătitului. Adică nu să mă gătesc eu, căci fusesem la coafor acum două zile, ci cu manichiura impecabilă să mă apuc să gătesc. Operaţie care îmi place şi nu-mi place, mă plictiseşte prin repetarea unor operaţii, dar îmi goleşte mintea de orice chestii stresante, fiindcă mă concentrez pe fazele de lucru. Păcat că nu mi-o umple cu alte chestii, cum ar fi subiecte de romane poliţiste din astea celebre, bune, ca cele ale Agathei Christie, dar n-am ce face, nu toţi este aşa de creativi.
E cineva curios să ştie ce am gătit? Nu cred, dar voi spune că am făcut supă de pui cu găluşte, să nu rîdeţi, mai mult pentru căţei, fiindcă lor nu le dau hrană pentru animale, aliment care mi se pare plin de chestii ne-bune, mai ales că, de curînd, am văzut că au apărut conserve, pentru cîini, cu următorul conţinut: pui cu papaya, pui cu ananas, supă de scoici şi alte trăsnăi din astea. Asta urmare a unui studiu, bănuiesc, prin care s-a demonstrat ştiinţific desigur, că patrupedele canine ar fi fane ale restaurantelor chinezeşti şi thailandeze. Tot ce e posibil, dar cum eu nu sunt un fan al acestei bucătării mult-prea aromate şi condimentate şi pline de chestii necunoscute mie care sînt conservatoare pînă în vîrful fostelor mele unghii, nu le dau nici lor.
Am mai pregătit o plăcintă cu carne şi ciuperci, ceva între mediu şi uşor, mai mult greu şi cu multe chestii de făcut pînă la asamblarea finală. Şi, finally, două checuri cu glazură de ciocolată şi portocale, miam, miam!
Acum pot să mă apuc liniştită de Eseurile lui Montaigne, volumul al doilea. Citesc foarte greu, sunt multe citate latineşti pe care nu le înţeleg, multe trimiteri la sfîrşitul cărţii, ca note explicative, plus textul în sine.
Eseurile astea ale lui Montaigne sînt două volume de scriitură densă care ar trebui citite de oameni liniştiţi, care se pot dedica lecturii şi numai lecturii o bună parte din zi. Fragmentările de lectură de care am eu parte, fiind mai mereu întreruptă de tot felul de întrebări care îşi caută răspunsul, nu în ceea ce spunea Montaigne acum ceva secole, ci în ceea ce se întîmplă în chiar secolul acesta foarte diferit şi mult mai rapid, mă încurcă teribil şi nu mă lasă să gîndesc, să fac conexiuni, să…

Vă pun o melodie în timp ce, eventual, citiţi ceea ce am scris azi?

The day before you came

14 Octombrie 2010

Da, nu mai am răbdare, anumite rezervaţii naturale, de la noi din ţară, mi se par foarte îndepărtate. Şi inutile şi de ce trebuie unii să plece de două ori pe an acolo? Şi da, mi-e dor. Ar trebui să fac o mulţime de lucruri. Nu fac nimic. Aştept. Am deschis de mii de ori pagina asta de blog. Mă plictisesc, bovarismul meu e mai pregnant ca de obicei, aştept şi iar aştept.
Mă scoate din sărite personajul Penelopa şi nu-mi place să joc acest rol. Totuşi, iată-mă prinsă cu totul în această capcană.
Mîine, mîine, mîine…
O zi în care îmi va fi de-ajuns să revăd un anumit zîmbet, o anumită privire şi să aud vocea aceea insolent-insinuantă care îmi va spune:
Ce faceţi, doamnă? Cu ce v-aţi mai preocupat? Tot aşa de sclipitoare sunteţi pe blog şi aiurea?
Şi eu, amuzată, cu inima bine aşezată la loc, să răspund: Potoleşte-te cu prostiile astea pe care nu dai nici doi bani! Chiar mi-a fost dor de tine. Hai, prefă-te că nu-ţi pasă, dar nu rîde, nu mă trata ca pe o biată femeie. Lasă-mi un pic de spaţiu, un pic de timp şi pleacă iar, sau rămîi, sau…
Cîţi ani aveţi, doamnă? Vă purtaţi ca o adolescentă.

Voi ce mai faceţi? Văd că veniţi, mă vizitaţi, ieri am avut 351 de views, mi-am depăşit propriul record.
Ştiţi voi ce e în sufletul meu? Nu vă cert, ziceam şi eu aşa…