Măsură pentru măsură

29 Noiembrie 2010

Scris 5-6 fraze. Şters. De la început. Şters. Nu înţeleg de ce mă mai ambiţionez să scriu ceva. Ar trebui să pun titlul şi să las aşa. M-a influenţat destul de mult cartea lui Pleşu. Articolul despre terorismul soft. Despre invazia în intimitate, în propria ta intimitate, posibilă prin interacţiunea blogger – comentator de blog.

Despre absurditatea de a ţine un jurnal. De a spune emfatic: azi a venit iarna sau azi am febră sau azi nu ştiu ce chestie extraordinară mi s-a întîmplat sau nu ştiu cu ce personalitate m-am întîlnit sau nu ştiu despre ce ştire cutremurătoare vreau  să-mi spun opinia. Shit, shit, shit! Merde, merde, merde!  Nimic nu are valoare. Măsura noastră şi a tuturor lucrurilor.

Măsură pentru măsură. Spectacolul trebuie să continue?

Nişte flori şi un căţel

27 Noiembrie 2010

Această prezentare necesită JavaScript.

Preocuparea mea de bază pentru weekend. Trecerea de la alimentaţia naturală pe bază de lapte matern, la alimentaţia pe bază de lapte praf  Royal canin pentru pui de 2 săptămîni. Avem biberoane, avem lapte praf, avem pui. Toată chestia e să-i „convingem”  să sugă din biberon…

Un gînd despre femei

26 Noiembrie 2010

Ceva scris de A. Pleşu în volumul Note, stări, zile 1968-2009, Humanitas, 2010:

ianuarie 1976 (Pleşu avea, pe atunci, 28 de ani)

Două categorii de femei sunt inutilizabile: cele care te lasă să faci tu totul şi cele care nu te lasă să faci nimic.

De fiecare dată cînd am încercat să aleg 10 cărţi pe care să le iau cu mine pe o insulă pustie, am ales alte 10, deşi vreo 4-5  le păstram în toate variantele.

Pe atunci, pe vremea cînd făceam astfel de alegeri, nu citisem Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa. Acum, după ce am citit-o integral, întrucît anumite fragmente  le citisem prin anii ’90, în revista Secolul XX, aş pune această carte la loc de cinste alături de alte 9 cărţi ca: Anna Karenina, Fraţii Karamazov, Război şi pace, Don Quijote, Quo Vadis?, Bietul Ioanide, Poezii de Villon, Poezii de Vulpescu, Procesul lui Kafka…

Iată nişte fragmente din  Mari texte, Jurnal lucid:

„Viaţa mea – spectacol tragic eşuat sub huiduielile îngerilor – face parte din categoria spectacolelor din care s-a reprezentat primul act.

Prieteni? Nici unul. Doar cîţiva cunoscuţi care îşi imaginează că mă simpatizează şi probabil că nu s-ar simţi în apele lor dacă ar da peste mine un tren, iar înmormîntarea ar avea loc într-o zi ploioasă.

(…)

Niciodată nu am  crezut în prietenia care mi se arăta, aşa cum n-aş fi crezut nici în iubire, în cazul că mi s-ar fi arătat, ceea ce, de altfel, nici n-ar fi fost posibil. Chiar dacă nu-mi făceam iluzii în privinţa celor care se declară prieteni ai mei, am reuşit de fiecare dată să sufăr din pricina deziluziilor pe care mi le provocau – atît de subtil şi complex e destinul meu de a suferi.

Nu m-am îndoit nici o clipă că toţi mă trădează: totuşi,  am fost de fiecare dată uimit cînd eram trădat. Iar cînd se întîmplau cele la care mă aşteptam era de fiecare dată pentru mine ceva neaşteptat.

Cum niciodată nu am descoperit la mine calităţi care să atragă pe cineva, n-am putut să cred niciodată că cineva s-ar putea simţi atras de mine.

(…)

A vedea limpede în noi aşa cum alţii ne văd! a privi acest adevăr în faţă! Iar la sfîrşit strigătul lui Christos pe cruce, atunci cînd şi-a zărit, în faţă, adevărul lui: Doamne, Dumnezeule de ce m-ai părăsit?”

 Fernando Pessoa: Cartea neliniştirii, Humanitas, 2010

Cît de lucid poate fi cineva,  faţă în faţă cu propriul său destin şi nenoroc?

Toamna asta primăvară

20 Noiembrie 2010

Toamna asta primăvară pare să se fi sfîrşit. E mohorît, mohorît, mohorît.

Ascult ceva:

E din filmul Maestrul şi Margareta care e după cartea lui Bulgakov, carte care mi-e foarte dragă. O carte pe care am recitit-o acum cîţiva ani, dar, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, simt din nou nevoia să o citesc. Mereu am avut impresia că am înţeles altceva decît ceea ce trebuia. Că m-am aplecat asupra sensului ei filozofic, ignorînd total simbolistica istorică care, fără îndoială, este foarte bine reprezentată în carte.  Eu am vibrat la partea de metafizică şi am dat alt sens, faţă de cel dat de exegeţi, aproape tuturor scenelor reale sau fantastice din acest roman.

O scenă din film:

Antipavlovianul Cugler

19 Noiembrie 2010

Apunake şi alte fenomene Afara-de-Unu-Singur, o carte scrisă de un autor mai puţin cunoscut. Grigore Cugler. Ceva ce seamănă a Urmuz sau Pavel Şuşară, ceva ce nu poate fi povestit, nu poate fi explicat, dar poate fi citit cu mare plăcere, cu un zîmbet amar pe buze, dar doar pe buze. Te mai detaşezi, mai uiţi, îţi mai schimbi perspectiva asupra lumii, mai cazi pe gînduri, rîzi.

Să vedem un citat despre Carotta, iubita lui Logodin(!):

Logodnica mea are sînii ca două cutii de conserve, adică cu cheie şi tinichelaţi. Totuşi, atracţia pe care o exercită asupra mea este de natură pur chimică şi am reuşit să găsesc formula care să reprezinte acest fenomen, întrebuinţînd ca simboluri fragmente din însuşi numele ei.

O cheamă Carota, ceea ce în formulă dă CA2RO4TA2.

Ideea de a face acest lucru mi-a venit în noaptea logodnei, în vis. Mi se părea că scumpa plutea prin aerul odăii, într-o legănare care o apropia şi o depărta de mine, ca şi cum ar fi fost o barcă de bîlci. Vedeam apropiindu-se chipul ei, împodobit cu o botniţă, alunecînd pe cercul aerian al cărui centru putea fi în mijlocul tavanului, şi atunci, pe figura deformată de mişcare şi apropiere, citeam, scris cu litere mărunte, adunate în şiruri dese: logodin, logodon,, logodingodanghidon, după cum la şcoală ţi se dă să scrii, drept pedeapsă, de o mie de ori aceeaşi frază.

Şi cu această imagine a unei posibile iubite, noi, cei de la Acasă Magazin, închidem circuitul nostru sentimental, început cu Bobby McGee şi terminat cu „Cabală” şi erotism.

À bon entendeur, salut!

„Cabală” şi erotism?

18 Noiembrie 2010

Nu-şi spuneau prea multe cuvinte. Se priveau unul pe celălalt şi-şi lăsau gîndurile să zboare aiurea, mai ales că ascultau nişte melodii de jazz clasic, muzica ei preferată şi despre care el spunea că e muzică pentru neurastenici. Ea nu se supăra, însă, zîmbea, nici indulgent, nici superior, gîndindu-se că îl iubeşte şi mai mult pentru felul lui de a fi uşor scorţos, uşor mofturos, pentru gusturile lui foarte bine definite, dar şi pentru generozitatea de care dădea întotdeauna dovadă acceptîndu-i ei preferinţele, fără să încerce să şi le impună pe ale lui.

De fapt, asta a atras-o cel mai mult la acest bărbat. Superioritatea cu care priveşte lumea în general, dar şi înţelegerea de care dă dovadă, parcă,  faţă de fiecare individ luat în parte. Un om generos, un om discret, un om despre care nu ştii niciodată sigur ce gîndeşte, dar poţi să fii convinsă că va face exact ceea ce trebuie sau ceea ce te aştepţi să facă.

El se mulţumea să fie fericit doar privind-o. I se părea frumoasă cu aerul ei copilăros, cu felul ei de a se încrunta cînd nu înţelegea vreun cuvînt din versurile melodiei pe care o asculta, dar nici nu întreba ce înseamnă, de frică să  nu le piardă  pe celelalte. Se gîndea ce emoţie profundă îi trezeşte prezenţa acestei femei, poate tocmai fiindcă, în prezenţa ei, sexul nu mai era aşa de important, nu mai era primordial, era pe acolo pe undeva un impuls, o curiozitate, o idee, un joc. Dar nu voia să meargă mai departe, nu acum. De altfel, nici nu ştia cum s-o abordeze. Nu fiindcă i-ar fi lipsit curajul, nici experienţa, ci, pur şi simplu, din dorinţa de a prelungi cît mai mult această bucurie a tatonării, a cunoaşterii în afara cunoaşterii, a iubirii platonice.

Ea era zăpăcită de abordarea asta a lui, în definitiv, nu mai erau nişte adolescenţi. Se simţea atrasă fizic de el. Îi plăceau mai ales mîinile lui fine cu degete lungi albe, mîini de pianist sau de amant. Îi plăcea să-şi împletească degetele cu ale lui, într-un gest mai plin de semnificaţii, acum, pentru ea, decît un milion de alte gesturi sau cuvinte aşa cum şi le amintea din trecutul în care el nu avusese loc. Se gîndea emoţionată dacă în seara asta cînd o va conduce acasă totul se va petrece la fel. Ea va sta pe locul din dreapta, încercînd parcă să ocupe cît mai puţin loc, aşteptînd momentul cînd el o să-i întindă mîna, o s-o tragă înspre el  şi o s-o sărute de bun rămas pînă data viitoare pe care doar el o ştie, iar ea, pînă atunci, va aştepta cuminte momentul în care el îi va spune: „Mi-e dor să te văd”.

Deocamdată se privesc, uneori îşi zîmbesc doar cu ochii, el o întreabă diverse fleacuri, o ajută să comande desertul. Ea a băut puţin, el a băut puţin mai mult. E destins, iar ea emoţionată, fiindcă după desert el va cere nota şi vor pleca amîndoi acasă.

E destul de tîrziu, e aproape miezul nopţii, afară e un aer curat de primăvară. Strada e pustie. El îi deschide portiera, ea se urcă în maşină, fără un cuvînt, fără o atingere, numai emoţie şi teamă de necunoscut.

După un timp ea întreabă: Unde mergem, ăsta nu e drumul spre casă…

Mergem la Sinaia, dacă eşti de acord, am uitat să te întreb, mă gîndeam că ai vrea să mai stai puţin cu mine sau să mă  laşi să mai stau puţin cu tine. Ajungem într-o oră jumătate acolo şi dacă te ţine pingeaua luăm o cameră la hotel. Spune asta şi rîde, rîde, uimit de ochii ei mari cu care-l priveşte de parcă atunci l-ar fi văzut prima dată. Pe mine să mă ţină pingeaua? Pe tine poate, văd că eşti destul de emoţionat. Să vedem care pe care… Important e dacă vrei să mergi. Să mergem, dacă trebuie să vedem care pe care. Să nu-ţi pară rău mai tîrziu, să te gîndeşti bine. Şi tu să te gîndeşti bine. Să te gîndeşti cît de bine ne cunoaştem…

Imposibilul orgasm

17 Noiembrie 2010

Nimeni dintre cei care urmăresc pe nerăsuflate paginile unui roman de dragoste sau scenele din marile filme de acelaşi gen nu poate să nu recunoască că absenţa dialogului este o constantă. Eroii de roman, personajele din film sau piese de teatru au dialog, au zbucium, au trăire fie înainte ca dragostea să fie dezvăluită, împărtăşită, declarată, fie mai tîrziu,  cînd factori perturbatori, ca trădarea, minciuna, ipocrizia, înşelăciunea, altă femeie sau alt bărbat, apar. De unde marele succes al telenovelelor care folosesc de ani şi ani de zile aceeaşi reţetă ce nu dă greş.

Zbucium, angoase, piedici, suişuri, coborîşuri şi, cînd începi să întrevezi luminiţa de la capătul tunelului, pe care o estimai încă de la început, serialul se termină cu un episod la biserică, personajele atît de îndrăgostite şi volubile din cele 490 de episoade de pînă atunci, abia mai apucă să spună un da ritualic.

Putem spune cu nonşalanţă, cu detaşarea pe care ţi-o conferă orice altă stare decît aceea de a fi îndrăgostit că dialogurile dintre îndrăgostiţi sînt penibile pentru audienţă. Prizonieri ai propriului lor univers de fericire, ei nu pot comunica cu cei din afara lui, nu  pot trezi emoţii, nici nostalgii, atunci cînd îşi spun cuvinte de amor. Putem conchide astfel că dialogul în amor se autosuspendă, se devorează prin el însuşi, nu conţine vorbe de duh şi nici maxime celebre.

Numai poezia, versul, de fapt, reuşeşte această performanţă, acolo totul este aşa de bine stilizat, că fleacurile par adevărate perle estetice.

Mai este un gen de romane, filme, aşa numite erotice. Acolo cei care se iubesc nu prea vorbesc, autorul, respectiv scenaristul, preluînd tot greul de imagine. El descrie trăiri, se pune în mintea bărbatului, în mintea femeii, în mintea femeii şi în mintea femeii, în mintea bărbatului şi în mintea bărbatului, de la caz de homosexual, la caz. Cazul, de exemplu, Brokeback Mountain. Caz de Oscar, altminteri.

Ce poate face un autor aşa de puţin cunoscut ca mine ca să iasă din impasul ce urmează după: Floarea mi-a ţinut companie.

Fie introduce un element de intrigă şi cei doi nu mai ajung, în următoarele  de la 100 la 300 de pagini, în camera de hotel.

Fie introduce un element de tragedie, boală curabilă sau nu, convenţii sociale ce nu pot fi depăşite etc., alte 200 de pagini, pînă în cameră.

Fie îi transformă pe cei doi în nişte aventurieri; dar nu aşa începuse totul, contrazicîndu-se singur, anulîndu-şi proprii eroi. Ei păreau a fi nişte oameni rasaţi, fini, educaţi, distinşi şi alte epitete care în genul proxim şi chiar diferenţa specifică au multe puncte de intersecţie.

Atunci?

Atunci, dragii mei, nu contează decît povestea, mai bună, mai rea. Orgasmul însă este imposibil, intangibil pe această cale, de aceea multă lume elitistă nu mai citeşte romane de dragoste şi preferă un horror bun, unei siropoase poveşti de iubire.

Întîlnirea

15 Noiembrie 2010

9.30 p.m. Un taxi alb opreşte în parcarea de la Hilton. E un Mercedes. Portarul de la hotel se repede să deschidă portiera  într-un gest de amabilitate îndelung exersată. Din maşină coboară ea. Femeia aşteptată. Este o femeie de 40-45 de ani. E de aceeaşi vîrstă cu el. Poate au fost colegi de facultate, dar destinele nu li s-au intersectat atunci, poate au fost prieteni buni în copilărie şi s-au regăsit apoi, absolut întîmplător, într-un moment în care viaţa părea că nu mai are nimic să le ofere şi rutina devenise chiar prima lor natură.

E o femeie elegantă. De la piciorul zărit în fugă la coborîrea din taxi, glesna fină, alungită de pantoful escarpen cu toc,  la banda adezivă a ciorapului de culoarea nisipului dezvelită privirii pentru cîteva secunde, pînă la rochia scurtă neagră, de seară, capa elegantă şi poşeta plic purtată cu graţie de o mînă fină, cu degete albe pe care străluceşte un singur inel cu safir. De altfel nu poartă alte bijuterii şi nu este machiată decît foarte puţin. Are un aer sigur şi un mers ca de cal de rasă. Un zîmbet visător îi încreţeşte puţin colţurile gurii, zîmbetul ajunge undeva în ochi şi ansamblul este foarte luminos. E o femeie fericită. O femeie ce se ştie aşteptată, dorită, iubită. O femeie care  a înfruntat cu demnitate  vicisitudinile vieţii şi care acum, la maturitate, a ajuns să înţeleagă că dragostea este mai mult decît citise ea în diverse romane, prin adolescenţă şi chiar tinereţe. Are alte aşteptări, după cum ea însăşi ştie că are multe de oferit.

Se uită după el. Îl vede şi îi întinde mîna. El îi oferă trandafirul, nu o îmbrăţişează, o prinde de încheietura mîinii, undeva mai sus de cot şi o conduce în restaurant. Niciunul din ei nu spune o vorbă. Poate sînt emoţionaţi sau poate au aşa de multe să-şi spună că se păstrează pentru mai tîrziu. Nu are rost să începi o discuţie în parcare şi cu asta par să fie de acord amîndoi, într-o înţelegere tacită, ca doi oameni care se cunosc demult, îşi cunosc preferinţele, împărtăşesc aceeaşi percepţie a imaginii afişate de un cuplu.

El intră primul în restaurant, merge la masa ce le este rezervată şi o aşteaptă, în spatele scaunului, să se aşeze, un gest politicos, dar nu excesiv. Ea alege locul din umbră, cu spatele la salon, el îi propune să se aşeze în plină lumină cu faţa spre sală, ca să admire şi să poată fi admirată.

-Ai venit demult, dragul meu? Nici nu ţi-am mulţumit pentru floare…

-Am venit cu cîteva clipe înaintea ta. Floarea mi-a ţinut companie.

Fine del secundo tempo.

9 săptămîni

14 Noiembrie 2010

După 9 săptămîni de aşteptare, 2 nopţi nedormite, operaţie de cezariană şi multe, foarte multe emoţii, au venit pe lume, pe 13 noiembrie,  patru muşchetari, o echipă formată din trei băieţi şi o fetiţă care sug continuu şi nu depăşesc, fiindcă nu au nici ochi, perimetrul coşuleţului ce le-a fost afectat. Noi, cei care i-am ajutat să vină pe lume, le dorim să fie sănătoşi şi să se bucure cît mai mult de cele cîineşti…

Deocamdată, fiindcă nu trebuie să le dăm noi nume, ci viitorii lor stăpîni, îi cheamă: Alfa, Beta, Gama şi Delta. De la dreapta la stînga sau de la stînga la dreapta în poză, alături de mămica lor exemplară.