Quel enfantillage!

30 August 2010

Aş fi vrut să pun titlul Quel sublime enfantillage que l’amour din Dama cu camelii, dar nu mergea, fiindcă postarea mea nu are legătură cu amorul, are legătură doar cu enfantillage-ul.
Am tot încercat să găsesc filmul Madame Bovary, producţie BBC, dar nu am reuşit. Aş fi vrut să văd personajele, chiar dacă prin ochii altcuiva. Să văd plictiseala din ochii Emmei. Să văd jucată această carte (sic!) de englezi. Am găsit, totuşi, nişte fragmente pe youtube. Şi am mai găsit filmul franţuzesc, tot pe fragmente:
Să vedem unul:

Ce corecţi erau cămătarii pe atunci! Ce veroşi sînt cei de acum! Şi mult mai subtili. Şi noi cum ne comportăm… Quel enfantillage!

Anunțuri

Un gînd pe zi

27 August 2010

Cel mai bun mod de a deveni plictisitor este de a spune totul. Voltaire

La farmacie

26 August 2010

Nu ştiu cum e în alte oraşe, dar la Bucureşti avem multe farmacii. De exemplu, în zona limitrofă casei mele sînt cel puţin 8 farmacii dintre care patru cu program non-stop. Helpnet deţine supremaţia, dar nici Sensiblue nu e de lepădat. Intri în farmacie să cumperi un medicament, privirea îţi este atrasă automat de tot felul de produse de igienă corporală cum ar fi vopsea de păr, fard de pleoape, fond de ten, creion dermatograf, lac de unghii, fixativ de păr, creme, ciorapi, bustiere, parfumuri de corp sau de baie. Toate scumpe. Toate din import. Ei, poate nu chiar toate, dar mie aşa mi s-a părut.
Intru ieri în farmacia Helpnet să cumpăr nişte aspirină nemţească, efervescentă, Bayer, aspirină care mă scapă de migrenă. Migrenă care e o chestie cumva fandosită, dar te doare rău capul de la ea.
În magazin o doamnă cumpăra un alt medicament şi anume o centură. Nu ştiu la ce folosea, am încercat să trag cu ochiul la ambalajul desfăcut pe tejghea, dar din cauza ochelarilor de soare, pe care-i port totdeauna în caz de migrenă combinată cu lumină orbitoare, nu am reuşit să înţeleg menirea ei. Oricum centura era pe mărimi, pe centimetri. Vînzătoarea măsura de zor, clienta dădea din cap a nehotărîre, minutele treceau, nimic nu părea să ne poată scoate din dilema asta. Zic, ia să mă uit la produsele L’Occitane care nu-mi plac deloc şi care erau expuse la grămadă în cel mai accesibil, privirii, loc. Mă uit, mă uit, îmi scot ochelarii de soare să văd mai bine cum miroseau, nu de alta dar în migrenă numai un cumul de simţuri îmi poate da o varianta corectă, dincolo de idealismul subiectiv. Revin la tejghea. Problema cu centura părea rezolvată pentru un număr de centimetri ce nu l-am reţinut. Doamna căreia i se împacheta centura şi căuta cu sîrg cardul Helpnet care te scuteşte, cred, de 10% din preţul produsului zice:
-Aveţi algocalmin fiole?
-Avem la cutie cu cinci fiole.
-Da, mai puţine sînt mai eficiente (!)
-Nu asta am vrut să spun dar aşa vin ambalate. Dacă aveţi nevoie de mai multe fiole, vă dau mai multe cutii.
-Cred că mi-ajung astea şi oricum asta era ultima cutie pe care o aveaţi, nu?
-Nu, doamnă (crescendo), avem multe cutii, v-am explicat doar cîte fiole are o cutie.
Intrevin şi eu: Vaaai!
-O cumpăr pe asta chiar dacă e ultima, uite doamna care aşteaptă de un sfert de oră s-a enervat.
-Nu m-am enervat, doamnă, dar nu cred să fie aşa de eficient algocalminul în cazul dumneavoastră, cu sau fără centură.
-Centura am cumpărat-o pentru o mătuşă.
-Ce probleme are mătuşa, întreb deşi nu mă interesa absolut deloc să vorbesc despre rudele altor persoane.
-Are multe probleme şi
-Ca noi toţi, de altfel. Eu aş fi cumpărat nişte aspirină pentru migrenă, dar cred că îmi trebuie ceva mai puternic. Aveţi ceva care să nu fie ultima cutie sau măcar să aibă mai mult de 5 pastile, fiole?
-Imediat vă sevesc, să termin mai întîi cu doamna.
E greu cu aspirina asta. Cine m-o fi pus să intru chiar aici. Mai aveam cel puţin alte şapte posibilităţi. Sau nu?

Crochiu(V)

24 August 2010

-Nu ştiu. Nu m-am gîndit. Te porţi ca un ticălos şi tu nu eşti aşa. Tu eşti bun, eşti cel mai bun om dintre toţi oamenii şi rău doar cu mine. De ce?
-Pentru că mă înfrunţi mereu, pentru că mă provoci. Parcă ai fi propria mea conştiinţă care nu-mi dă pace. Pentru că ai darul de a te băga pînă în ultima fibră a fiinţei mele, pentru că tu mă faci să mă simt ca un ticălos.
-Ai ceva pe suflet şi nu poţi să-mi spui? Te-ai supărat că am vrut să te rescriu, să te reinventez? Ai crezut că vreau să te leg cu lanţuri de mine şi te răzvrăteşti?
-Da, am crezut, dar să ştii că ţi-ai pierdut toată puterea pe care o aveai asupra mea. Poţi să faci ce vrei. Nu-mi pasă, nu-mi mai pasă de tine. Vreau să ne despărţim, să ne despărţim pentru totdeauna. Să fie ceva definitiv. Să mă simt liber, să fac ce vreau eu, fără să mă mai simt obligat să-ţi spun ţie totul. Să aleg singur ceea ce e bine de ceea ce e rău. Nu vreau să te mai văd niciodată.
-Nici eu nu vreau să te mai văd niciodată. Niciodată nu vreau să mai aud aşa ceva. Simt un nod în gît şi aş vrea să te omor. Nu pot să-mi mai adun gîndurile, nu pot să mă mai prefac de dragul tău, de dragul trecutului, în speranţa viitorului, în nebuloasa prezentului. Pleacă, ieşi afară, simt că mă sufoc.
-Nu pot să plec, nu pot să te las aşa…
-Ia mîna de pe mine, nu mă atinge, îmi faci rău, nu te suport.
-De ce eşti aşa furioasă, hai linişteşte-te. Tu meriţi mult mai mult decît un ticălos ca mine. De ce suferi aşa? Eşti prea mîndră. Nu suporţi să-ţi spun nimic. Vrei să te mint?
-Nu vreau nimic. Pleacă. Aş vrea să nu te fi cunoscut niciodată. Şi totuşi nu regret nimic. Nu regret nimic din cele ce le-am trăit împreună. Ţin minte totul, amintirile astea o să mă omoare. O să-mi fie dor de tine, o să-mi lipseşti, o să fiu în sevraj, o să-mi priască suferinţa, o să mă facă mai bună, mai blîndă, mai înţelegătoare. Pentru altul. Pentru alţii, pentru ceilalţi, nu ştiu. Nu pot să-mi adun gîndurile.
-Nici eu nu pot. Mă doare, îmi explodează sufletul, hai să nu luăm o hotărîre acum. Poate m-am pripit, mă exasperezi, nu mă mai recunosc. Niciun bărbat nu ar trebui să spună aşa ceva unei femei. Dar tu nu te laşi, tu nu te mulţumeşti cu ce pot eu să-ţi dau, tu vrei mai mult, mereu mai mult. Şi eu nu mai pot să dau mai mult. Sînt bătrîn, sînt foarte bătrîn.
-Mă simt rău. Sînt epuizată. Nu mai pot continua discuţia asta. Fă ce vrei. Pleacă sau nu. Mai bine plecai de atunci, de la început. La ce bun toate astea? La ce au folosit? Sînt bătrînă, eu sînt bătrînă. Nu mai pot să mă lupt cu tine aşa ca altădată. Renunţ. Îmi asum totul pentru trecut şi viitor. De ce eşti trist?
-Pentru că mă obişnuisem cu tine.
-Şi eu la fel. Vrei să ne împăcăm?
-Nu. Nu vreau, pentru că nu ne-am certat. Hai să considerăm că ziua asta nu a existat. Mai vedem mîine ce-o să fie. Plec. Să nu mai fii supărată.
-Ai grijă cum conduci…

Crochiu(IV)

22 August 2010

-Am spus să o ucidem, dar putem foarte bine să o lăsăm aşa cum e, o necunoscută, o variantă de rezervă pentru tine. O viaţă secretă şi încă o viaţă secretă. Aşa cum avem toţi, mai puţin eu care nu am nicio variantă de rezervă. „N-am avut niciodată, m-am lăsat condusă de emoţii, trăind de la o zi la alta, fără niciun scop, fără niciun secret. Poate gîndurile, gîndurile…”
-Cred că putem să o păstrăm deocamdată ca sursă de inspiraţie, ce zici?
-Nu zic nimic, mă gîndeam că poate îţi este foame, uite e aproape ora amiezii şi tu nu ai mîncat nimic.
-Nu aş vrea să te deranjez. Ştii bine că detest scenele cu tentă matrimonială. Mănînc repede ceva în bucătărie, nu am nevoie de faţă de masă, nici de şerveţele. „Mă sîcîie teribil felul acesta al ei de a fi gospodină, maternală şi pisăloagă. Mai degrabă aş ieşi la aer, m-aş plimba cu maşina, fără să-mi pese dacă virez la dreapta sau la stînga. M-aş simţi liber. Simt că mă sufoc.”
-Bine, faci cum vrei, te aştept, aici, pe canapea. „Lipsă de educaţie, lipsă de respect, lipsuri mari. De ce l-am ales tocmai pe el? Eu, eu, eu. O pedantă, o conformistă, o mofturoasă.”
„Nici nu-mi dau seama cum am ajuns aşa de departe cu discuţia. Iar mi-am luat o sarcină, tot eu să răzuiesc, tot eu să-l scot basma curată. Şi toate astea pentru ce? Ca să-l salvez de el însuşi sau ca să mă salvez pe mine? Ruptura mi se pare iminentă. Ce mai conta cu ce imagine pleca fiecare despre celălalt?”
-Ştii ce mi se pare cel mai greu? „Niciodată nu mi-a plăcut să vorbesc printre uşi, să vorbesc tare, să mă audă de la bucătărie. Prefer să fac asta, decît să-l găsesc acolo, mîncînd în picioare lîngă masă sau lîngă bufet.”
-Totul e greu, dar să auzim ce ţi se pare ţie greu, asta e important acum pentru tine.”Să o zgîndăr puţin, vrea să mă salveze. Să mă salveze şi să mă transforme în ce vrea ea. Să mă lege cu lanţuri, să mă înrobească complet. Ruptura va fi definitivă. Îi voi da lovitura finală. Nu e momentul acum. Să mai jucăm puţin jocul. Poate facem sex. Contează. Sex mimat. Orgasm mimat. De ani de zile. Sex ca pastila de sex. Cu regularitate de ceasornic. Cu figuri, cu gîfîieli, cu tot tacîmul. Sîntem doi intelectuali sau nu sîntem doi?”
-Mi se pare greu să ne găsim nişte nume. Numele tău şi numele meu. Nu le-am putut rosti ani de zile, nu se mai lasă rostite. Nu am apelat nici la variante grotesc drăgălaşe ca pisi, iubi şi altele. Cînd ne întîlnim, tu întotdeauna mă întrebi: „-Ce faceţi, doamnă?”, eu întotdeauna îţi răspund:”-Ce protocolar sînteţi, domnule!” „Apoi nu mai are rost să ne spunem numele, fie începem o discuţie fără cap şi fără coadă, în care numele nu mai au absolut nicio importanţă, doar sîntem noi doi, inconfundabili unul pentru celălalt: El şi Ea, fie facem sex. Sex cu pastile, orgasm mimat, sex ca obligaţia de a face sex o dată, de două ori sau chiar de trei ori pe săptămînă. Totuşi, contează. Cînd mergem undeva împreună, ne ignorăm reciproc şi nu vorbim unul despre celălalt. Părem două cunoştinţe vechi care nu mai au prea multe de povestit. Nu putem spune soţul sau soţia mea, aşa că încercăm să ieşim cum putem mai bine din situaţia asta.
Oricum, nimănui nu-i pasă, nici chiar nouă, nu ştiu de ce mă gîndesc la aşa ceva.”
-Ai dreptate. „Ne e greu să ne spunem pe nume, pe numele noastre adevărate. Uneori nici nu le mai ştim, le amestecăm, le mestecăm, le înghiţim cu efort. E mult prea mare efortul.” Să găsim acum două nume, să le dăm două vieţi. Şi un sens în viaţă. Comun sau separat. Tu cum ai vrea, comun sau separat? „Ce răspuns va da la întrebarea asta? Ea sau ambiţia ei. Pare uşor de manipulat şi, adesea, chiar e. Apoi spune nişte chestii din care îmi dau seama cît e de vicleană. Manipularea manipulatorilor.”

Crochiu(III)

21 August 2010

„Nu reuşim deloc să ne înţelegem. Vrea mereu să mă pliez pe stările ei. Dar, nu pot, nu pot. De fapt, nu cred că am iubit-o vreodată. Nu cred că aş fi putut să o iubesc nici dacă aş fi cunoscut-o în tinereţe. E prea mîndră, prea independentă. Afişează aerul ăsta de superioritate care mă inhibă şi mă intimidează în pofida tuturor acestor ani petrecuţi împreună”
-Ce faci, la ce te gîndeşti? „Iar i-a apărut grimasa aceea care mă enervează. Mă simt ca o insectă pusă sub lupă.”
-Nu am chef de povestiri astăzi şi, pe urmă, nu pot să o fac cronologic, copilărie, tinereţe, maturitate, aşa cum dorești.
„Tot ce ştie ea despre mine sînt nişte frînturi de imagini desperecheate cărora le-a dat formă, o coerenţă, o cronologie, o viaţă. Totuşi nu sînt eu. Mă întreb cînd îşi va da seama? Ce se va întîmpla atunci?”
-Bine, nu-i nimic, niciodată nu ai fost un bun povestitor, dar pot să te povestesc eu. Aş putea să imaginez personaje, cuvinte și cronologii, aş reproduce devenirea ta, iar tu ai putea să o accepți. Ai putea să crezi că eşti chiar tu cel povestit de mine?
-Depinde… Poate că aş ceda și aș crede, dar atunci aş fi un impostor. Un profitor care te înşeală cu bună-credinţă.
Cu bună-credinţă… o prostie. Nimeni nu face nimic cu bună-credinţă. Nu în cazul ăsta de înşelăciune, de uzurpare a propriei lui fiinţe. Ce vorbe mari am spus. Mă simt gol pe dinăuntru ca un balon dezumflat, mă desfigurează oglinda, sînt bătrîn. Sînt bătrîn!”
-Nu, tu niciodată nu m-ai înşelat. De fapt, nu mi-ai înşelat aşteptările. Asta e ceva, nu? Şi, oricum, cine te cunoaşte mai bine ca mine? Ţi-am fost iubită, mamă, soră, prietenă… Am fost exact ceea ce ai avut tu nevoie, mi-am asumat rolul de femeie. „Şi ce greu a fost, dar am făcut-o fiindcă îl iubesc sau fiindcă l-am iubit, nici nu mai ştiu, vai, cît sînt de bătrînă!”
-Bine, ai dreptate, povesteşte-mă şi eu o să cred. „Ne vom preface mereu şi mereu, dar eu nu mai am resurse, nu mai pot, sînt prea vechi pentru astfel de jocuri. Ce-ar fi să-i spun? Nu pot, nu pot să intru cu bocancii în sufletul şi imaginaţia ei. E o femeie drăguţă, e doar o femeie.”
-Cît timp avem să povestim?
-Nu ne grăbim deloc, cred că pînă diseară sau poate pînă mîine seară ai putea să mă povesteşti. Ai putea să mă reinventezi, ai putea să mă remodelezi. Ai putea să-mi insufli o nouă viaţă sau poate să mi-o răzuieşti, cu grijă, pe cea veche, să scoţi tot ce-a fost mîlos în ea şi să-i dai o formă ideală, idealizată şi apoi eu să intru în ea şi să-mi văd mai departe de toate cele.
-Poate că pînă mîine seară aş putea, pînă diseară e prea devreme şi trebuie să fiu atentă, nu vreau să nu-ţi placă, nu aş vrea să încapi într-o nouă formă la fel de împovărătoare ca asta pe care vrem (vrem?) să o ucidem.
-Să o ucidem, ai spus? „Aproape că m-aş lăsa ucis şi renăscut. În definitiv, ce mi-a mai rămas? Doar această fundătură.”

Crochiu(II)

20 August 2010

-Dacă pleci acum, aşa, ai să mai vii şi altădată. „Aşa cum ai venit ani la rînd, după multe discuţii ca asta. Nici chiar orgoliul tău nu poate transcende crucea legăturii dintre noi.”
-Ştii Povestea Porcului, ştii de cîte ori trebuie să faci înconjurul pămîntului pentru a mă regăsi?
-Ştiu povestea şi mai ştiu că ţie îţi place mai mult basmul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, dar ai văzut cîte primejdii te pîndesc acolo la tot pasul, nu toate poveştile sînt bune, nu toată lumea cumpără opinici ca să străbată mări şi ţări în căutarea dragostei adevărate. „Să fie oare adevărat că încă nu a plecat? Că încă mai purtăm un dialog ca şi cum am fi primii oameni care s-au cunoscut vreodată, că vorbim despre mituri, că vrem să le trăim, sau credem că le-am putea trăi, doar fiindcă anotimpul sufletului este mai presus de timpul nostru biologic, de timpul lor social?”
-Bine, nu plec acum, dar ştii foarte bine că la un moment dat o să se întîmple şi asta, chiar mă mir cum de nu s-a întîmplat pînă acum, nu ştiu ce ne ţine, nu avem mai nimc în comun, mie îmi place istoria, ţie îţi place poezia, ca să dau doar un exemplu. „Poţi să dai toate exemplele din lume, eşti orbit de prejudecăţi, orbit de universurile paralele pe care le construieşti cu minuţiozitatea fiecărui detaliu, în fiecare zi. Pe care eu le trăiesc cu tine în această lume a ta, pînă la epuizarea nervoasă, pînă la incapacitatea distingerii culorilor, pînă la moartea oricărei bucurii, pînă la capăt. Nu am opinci, nu am nimic, doar sufletul meu nepieritor. Dar tu nu vezi asta, tu vezi doar lumile tale, lumi în care eu am un rol secundar, deşi mie îmi place lumina reflectoarelor, am o mentalitate de premiantă şi o ambiţie nemăsurată care, spui tu, mă va pierde într-o zi.”
-Mai stau puţin cu tine, dar să fii blîndă, supusă, ascultătoare, drăgălaşă. „Ce plictiseală să doreşti aşa ceva. Eu sînt tocmai dimpotrivă, spui asta ca să mă provoci. Îţi voi da satisfacţie, însă, doar te-ai întors de la uşă, nu?”
-Bine, mai stai, ştii că mi-e drag de tine, hai să ne uităm la cărţi, hai să ascultăm muzică, hai să-mi povesteşti despre războaie şi eroi. Despre curajul şi onoarea de altădată, despre devenirea ta, despre iubitele tale, despre eşecurile tale, despre realizările tale, să le trăim din nou, să le disecăm, să le digerăm, să nu am voie să spun prea multe lucruri, fiindcă de obicei mă grăbesc cu concluziile şi tu nu mai vrei să spui esenţialul. „Parcă aş vedea un film poliţist, nu am voie să anticipez cu glas tare cine e criminalul, nu am voie să-mi exprim liber opiniile şi eu am opinii mereu.”
-Ce să-ţi mai spun, doar le ştii pe toate, ştii toate poveştile mele şi chiar mai mult decît atît…
-Nu-i nimic, le-aş asculta toată viaţa, îmi place strălucirea aceea care-ţi apare în ochi atunci cînd povesteşti, e ca şi cînd ţi-aş putea atinge sufletul şi de aceea te iubesc.
-Nu, tu nu mă iubeşti, eu sînt doar ursuleţul tău de pluş, jucăria preferată la care nu poţi să renunţi.
-Aşa crezi tu? „Blîndă, supusă, ascultătoare…” Hai să nu ne certăm. Hai să începem cu începutul, copilăria ta. Poveste care ne emoţionează pe amîndoi, ne umanizează, ne face să uităm de competiţie, ne apropie şi ne face să întrebăm cu părere de rău de ce nu ne-am cunoscut încă de atunci. „Cît timp am pierdut, departe unul de celălalt.”

Crochiu (I)

19 August 2010

„Strînge florile de tuberoză de pe masa de nuc.” Masa de nuc, biblioteca de cireş antichizat. Cîteva vaze cu flori. Un vas de alamă pus în dreptul uşii. Perdele verzui, draperii groase, tablouri puţine. Lumină slabă. „Nu intră lumina soarelui prin ferestrele ogivă, de-aia se ofilesc tuberozele.” O zi ca toate zilele. E vară, e toamnă sau poate un alt anotimp. Un anotimp al sufletului. „Ai uitat să vorbeşti cu profesoara!.” „De fapt, mă plictiseşte această profesoară, dar nu am ce face. Am nevoie de ea, aşa cum am nevoie de toţi ceilalţi pe care nu pot să-i sufăr, nu am nimic în comun cu ei, nici măcar un anotimp, nici măcar o amintire, nici măcar o carte, nici măcar o relaţie.”
-Dar ce este o relaţie?
-Adică noi, care ne cunoaştem de ani şi ani de zile, nu avem o relaţie? Facem sex, mergem la restaurant, mergem la cumpărături, ne certăm, ne ascuţim spiritul de competiţie concurîndu-ne fără scop, noi nu avem o relaţie?
” Ce de praf pe cărţile astea! Parcă nimeni nu le-ar mai fi căutat de ani şi ani de zile. Şi chiar ieri căutam cartea asta pentru el sau pentru mine, nici nu mai pot face diferenţa.”
-Nu e de ajuns. Nu poţi dovedi că avem o relaţie, de fapt, relaţia noastră este un mare insucces, o eroare; să ne gîndim, bunăoară, cum era la început şi cum este azi. Sîntem despărţiţi de mult şi nici măcar nu ţi-ai dat seama.
-Poate nu mai comunicăm la fel de mult ca altădată, dar vorbim în fiecare zi la telefon, ştim totul unul despre celălalt, asta nu e destul?
„Aş pleca la plimbare, e o vreme frumoasă, poate după ce pleacă el, dar nu cred să mai am chef, mă obosesc teribil discuţiile astea”
-Nu, nu e destul, tu chiar pari şi eşti mai bătrînă, nu mai eşti copila de odinioară, ar trebui să laşi deoparte stilul ăsta adolescentin, să intri în rînd, să te maturizezi, să-ţi faci o viaţă.
-Şi tu, tu ce faci cu viaţa ta, fără anotimpuri, fără priveliştea mării, fără o bucurie, trăind de pe o zi pe alta făcîndu-ţi datoria şi numai datoria?
„Iar mă strîmb, nu prea îmi pasă ce spune. Întotdeauna a vrut să mă rănească şi mai mereu a reuşit. Totuşi, de cîţiva ani, cuvintele astea nu mă mai dor. Mi-a crescut mie o platoşă, m-am rinocerizat, poate.”
-Te foloseşti, ca toate femeile, de ceea ce ştii despre mine. Nu ai pic de onoare. Nu ai demnitate.
-Mă plictiseşte fantastic toată discuţia asta. Parcă o ştiu dintotdeauna.
„Încă două tuberoze mici care cad. Nu pot să le strîng, fiindcă el se enervează cînd mă agit. Cît îmi restrînge libertatea individul ăsta! Şi?”
-Dacă te plictisesc, mai bine plec.
-Cum vrei…
-Dacă plec acum, aşa, s-ar putea să nu mă mai vezi niciodată.

Ceva de Eugen Ionescu

16 August 2010

Am recitit cu plăcere volumul Eu, Editura Echinox – Cluj, 1990.
Găseşti în acest volum nişte poezii grupate în două capitole: Elegii pentru fiinţe mici şi Elegii groteşti. Mai are şi nişte pagini de Jurnal sau rupte din Jurnal. Totul foarte personal şi detaşat în acelaşi timp. De fiecare dată cînd citesc sau recitesc ceva scris de Eugen Ionescu găsesc sensuri noi. Cred că e genul de lectură care-ţi schimbă percepţia asupra lumii şi a vieţii, dar şi starea de spirit, instantaneu.
Din Elegii groteşti transcriu aici:

Cîntec de dragoste

Chipul ei, ca o basma;
nasul ei, de mucava;
iară gura înzestrată
cu dinţi proşti de ciocolată.

Sînii, vîrfuri de chibrit,
trupul ca un stîlp rănit,
şi lălîie şi mioapă
lungul nasului îi scapă.

Biata fată, biata fată,
tare e înamorată!

100

12 August 2010

Astăzi scriu postarea cu numărul 100.
100 de chestii pe care le-am trăit sau le-am mimat, privind retrospectiv trăirile, în cele nouă luni de cînd am început să scriu aici. Îmi face plăcere să văd că am avut peste 10500 de accesări ale blogului, asta înseamnă o medie de 1166 pe lună. Pînă acum s-au scris 520 de comentarii, deci o medie de 5,2 comentarii pe postare. Unele dintre ele mai deştepte decît ceea ce scrisesem eu, altele mai pe alături, vreo 14 le-am şters, ca fiind insanităţi, cum zicea Liviu. Unii au venit şi au plecat repede, cum ar fi Mocca şi Alecu; alţii au venit din cînd în cînd, cum ar fi M., întrecere, Adi, Monica, Luca, Horia, Valerius, Draghi; alţii au venit doar cînd au avut ei chef, cum ar fi darlingul Dan M., şi, în sfîrşit, Bogdan şi Liviu care, deşi ireconciliabili, au fost vizitatorii mei constanţi.

Tuturor celor care m-au ajutat să-mi limpezesc stările de spirit sau de nervi ce au condus la scrierea, de pînă acum, a acestui jurnal, care mi-au dat un sfat, un bobîrnac, m-au scăpat de un lapsus, mi-au făcut o recomandare de lectură sau m-au luat, pur şi simplu, la mişto, le mulţumesc şi îi aştept şi în viitor să combatem, să dezbatem, să ne certăm, să ne împăcăm, să fim noi înşine.