Un gînd pe zi

27 Februarie 2013

Pentru fiinţa cea mai puternică, răul nu vine de la cel puternic, ci de la cel slab.
F. Nietzsche

Anunțuri

Biotopul de prăpastie

23 Februarie 2013

Habitatul limitat. Condiții geoclimatice proaste. Asta jos. Pe o singură latură stînca pe care trebuie să o urci. Nu ai frînghii, nu, nu sînt scări de mătase, nici din acelea rulante. Te întrebi dacă vei reuși să ajungi la suprafață. Te întrebi, dar nu răspunzi. Te gîndești la mijloace moderne de salvare, te gîndești într-aiurea, fiindcă salvarea nu vine decît din propriile tale puteri.
Între timp, biocenoza de jos, din prăpastie, e redusă numeric și omogen constituită. Cîțiva yesmeni (poate oameni care te iubesc, poate oameni care te compătimesc, poate doar oameni) stau sus pe vîrful stîncii și-ți explică în lungi discuții cum să urci. Unii îți explică pe bază de concepte general-valabile în astfel de situații, tu dai înapoi fiindcă situația ta ți se pare diferită. Desigur dacă ai fi fost undeva sus, ai fi fost la fel de dispus să conceptualizezi și te-ai fi avîntat în tot felul de teorii despre cum să ieși din deznădejde ca să intri în nădejde. Poate ai fi dat și niște citate, poate ai fi făcut apel la simțul umorului care pe tine nu te păresește nici chiar în biotopul de prăpastie, darămite dacă ai fi fost sus, unde flora și fauna sînt așa de tentante, iar soarele strălucește chiar și cînd plouă, cum plouă acum și nu se mai sfîrșește.
Alții, oameni de acțiune, îți aruncă frînghii, te trag sus, te scot la o bere, la o cafea, la o citronadă, la o prăjitură. Diferența e minoră, fiindcă berea, cafeaua, prăjitura, citronada toate sînt otrăvite. Otrăvite de aceleași vorbe și nu pot ieși din subiect. Nu pot ieși nici din predicat, nu pot ieși din prăpastie. E un rău care a intrat în tine și nu iese. Nu e suferință, nu e regret, nu e dorință. E doar rău. Ți-e rău, fiindcă nu are cum să-ți fie bine, poate din cauză că ai căzut în prăpastie, poate din cauză că te gîndești cum de ai lăsat tu o persoană așa de prețioasă sieși să se întîmple una ca asta.
Trec zile care se adună în săptămîni de zile și care îți par că țin de-o veșnicie.
Și apoi, într-o zi, ai o revelație sau poate îți dă Dumnezeu gîndul cel bun. Și gîndul cel bun și bunătatea pe care le uitaseși în tot jocul ăsta de-a prăpastia se cuibăresc la loc în mintea și sufletul tău. Și dintr-odată ți-e bine, binele care nu mai are nevoie de frînghii, care nu mai are nevoie de sfaturi, care e binele tău și nu e în prăpastie. Te gîndești chiar să te duci să vezi ce mărțișoare au apărut pe la Universitate.

Mostre de manierism

18 Februarie 2013

(16) Am învăţat,Dilecta, anume şiretlicuri, Ca să îţi scriu cu limba, sub pântece, distihuri. (17) Turnaţi-mi din balercă vin roş, amicii mei. E în călduri Dilecta. Ca şi pisica ei. (18) Se şuşoteşte-n toate saloanele selecte: Eşti prea bătrân, marchize, pentru iubit Dilecte. (19) Dilecta mă numeşte, dedându-se cu rima, Marchiz de Olivarez şi duce de Medina. (20) Amorul nostru mare devine echivoc: Dilecta mă sărută când clasic, când baroc. (21) Cinez de unul singur şi mi se face jale. Tu eşti ţinută-n casă de neamurile tale. (22) Dilecta mă priveşte ca lupii când vor lupe. Ea poartă rânduri-rânduri de rochii şi de jupe. (23) Te-am salutat, Dilecta, discret,cu pălăria. Tristeţea este multă. Puţină bucuria. (24) Vin fluturii de noapte în camera mea rece. Eu nu mă uit la fluturi. Dilecta vrea să plece. (25) În degetele mele s-a deşteptat artistul: Dilecta este pianul, Venetis – pianistul.

Din volumul Dilecta de Octavian Soviany

P.S.

(29) Mă pomenesc, marchize, cuprins de gânduri triste: N-o farmeci pe Dilecta cu versuri manieriste! (30) Castelul e acelaşi ca-n timpul lui Erasm. Tăcem.Şi-acum tăcerea aduce a orgasm.

Jazz-ul, dragostea mea

14 Februarie 2013

Că tot e Valentine’s Day! Am și eu o dragoste de demult:

Ce am aflat din tîrg

9 Februarie 2013

Azi, cînd am plecat de acasă la obişnuita plimbare cu căţeii, nu bănuiam că mă voi distra aşa de bine, adică, să spun drept, la un moment dat, îmi muşcam buzele să nu izbucnesc în hohote de rîs.
Deci, sîmbătă seara, ne întorceam din parc, de la Bordei, eram pe Eliade şi zic, wtf, amărîtă fiind, cam ca în poezia aia a lui Topîrceanu, slută (proastă) ca o hotentotă părăsită de amant, ia să mă duc la coafor. Hm! Intru, aştept vreo 15 minute să îmi vină rîndul, fiindcă nu îmi făcusem programare, de fapt, nu pot să-mi programez nimic în propria viaţă cu bătaie mai mare de 2-3 ore, ajung în salon, acolo, lume multă, exuberanţă, discuţii aprinse.
Fac o paranteză ca să spun că nici atunci cînd eram o tînără fată nu suportam un anumit gen de exuberanţă care exibă falsitate prin toţi porii persoanei care o afişează, nu-mi plăcea rîsul strident şi vorbirea cu glas ridicat, poate din cauza simţului exagerat al ridicolului, poate din cauza unei tristeţi funciare de care nu mă puteam şi nu pot detaşa. Passons!
Subiectul la ordinea zilei era că nu ştiu ce reglementare o să apară privind orarul de funcţionare a cîrciumilor din centrul vechi. Dacă ar fi după mine ar trebuie închise definitiv, e mizerabil acolo, am fost de vreo cîteva ori la insistenţele unei foste cunoştinţe şi nu mi-a plăcut deloc. Cei din salon nu erau de aceeaşi părere, ba chiar fata asta exuberantă şi stridentă se erijase într-un fel de lider de opinie şi încerca să obţină semnături contra noului program şi a noii ordini locale, după cum se va vedea mai tîrziu, dar nu mult mai tîrziu.
Zice: Am venit şi eu să stau aici cu voi ca să mai uit de umbrele trecutului (aici, la acest nivel al conversaţiei, umbrele trecutului se strîmbau în oglinzile din faţa tuturor clientelor, dar cel mai abitir se strîmbau la mine, de rîs, în sensul că ne-ai lăsat tu acasă, dar noi te urmărim peste tot, că de aia sîntem umbre) ce ziceţi că ăştia vor să închidă la 12 noaptea centrul vechi? Unde să mai bei o cafea noaptea, la Labă de urs (?) sau alte bombe(?) infecte? Haideţi să strîngem semnături. Lumea se entuziasmează ca pentru orice cauză dreaptă şi din diverse colţuri ale încăperii se aude: Pe mine poţi să mă treci de pe acum.
Nu, zice , trebuie să fii din Bucureşti sau Ilfov sau Voluntari sau Bragadiru (sic!) şi te trec cu nume prenume, telefon sau e-mail. Cineva, confuzat de zonele care au voie să semneze întreabă: Eu, dacă stau în sectorul 3 pot să semnez? Tărăboi, lume care vorbeşte mult şi gîndeşte mult mai puţin.
Lidera de opinie zice cu glas tare, dar tare: Şi toată tevatura asta, fiindcă s-au plîns localnicii că nu pot dormi noaptea de gălăgie. Şi cînd te gîndeşti că ei sînt în defect, fiindcă locuiesc în clădiri istorice şi cu siguranţă bunicii lor nu au fost istorici (!!!).
Cînd am plecat, era cu lista în salonul de cosmetică şi epilare. Nu cred să se fi încreţit vreo mască sau se fi jupuit aiurea vreo bucată de ceară, lumea iubeşte centrul vechi, fiindcă nu e aşa, faire de la prose sans le savoir e o chestie de comédie şi comedie veche!

Obsesii mai vechi

7 Februarie 2013

Gînduri care nu-mi dau pace, gînduri pe care le dispun într-o ordine dreaptă şi ele se strîmbă la mine. Am o certitudine ca un necrolog: După o lungă şi grea suferinţă s-a stins din viaţă dragostea mea pentru T. După 14 ani. Pierduţi. Trebuia să consemnez aspectul ăsta aici. Ca punct de reper cronologic. Fiindcă după un timp, cine o să-şi mai aducă aminte, ca să facă vreun parastas?!

Février rien de nouveau

1 Februarie 2013

Nimic nou, doar că sînt răcită. Am o companie fermecătoare, totuşi, chiar dacă e cam smiorcăită
Motanul Mao:
2013-02-01 13.32.35