Ombrofobie?

30 Octombrie 2012

Deloc. După cum se poate constata din poză:

Anunțuri

Respiri adulmecînd şi nu te mai saturi. E curat şi proaspăt, deşi e toamnă şi un covor de frunze moarte foşneşte sub tălpi. E frumos la Bucureşti. Era aproape pustiu pe stradă şi liniştea nu era întreruptă decît de sirena vreunei maşini de salvare sau poliţie. Mi-era dor de primăvară şi mă simţeam bine în toamnă. Păcat că astea două anotimpuri durează din ce în ce mai puţin atît meteorologic cît şi sufleteşte.
În timp ce mă plimbam, îmi veneau în memorie imagini de demult, de cînd mă plimbam prin Herăstrău o zi întreagă. Uneori mergeam cu troleibuzul 83 pînă la capăt de linie. Intram în parc pe la Debarcader şi mergeam pe lîngă lac cît mă ţineau tocurile de 9 pînă la 11 centimetri. Acum troleibuzul 83 nu mai circulă, intrarea în parc, de la Debarcader, e luată cu asalt de maşini care mai de care de fiţe, restaurantul Debarcader e o ruină şi chiar vaporaşele cu care, altădată, puteai traversa către Avion, de unde puteai cumpăra vată de zahăr, par mai ponosite. Nu mai există bărci la liber şi nici îndrăgostiţi care să le închirieze, dar există sumedenie de biciclişti obraznici. Buni şi ăştia, fiindcă ciclismul trebuie încurajat, prin benzi, biciclete free şi nepenalizarea de niciun fel a celor care pedalează. E un sport ueist şi sîntem mîndri că ne-am încadrat, aşa că nu puteam decît să fac abstracţie de ei.
O plimbare frumoasă care face mult mai mult decît toate lucrurile inutile pe care le facem ca să ne ocupăm tot timpul, şi asta în fiecare zi.

Scrisoarea II

23 Octombrie 2012

Dragă Dane,

Te-ai supărat, te-ai ascuns sau eşti foarte ocupat? Nu ne mai fierbe aşa, dă un ordin, fă ceva, noi toţi te aşteptăm cu nerăbdare.
Am scris toate astea cu inima îndoită, fiindcă, de fapt, eu cred că tu ţi-ai pierdut interesul pentru dialogul virtual şi nu îţi mai face plăcere să discuţi cu noi. Dacă intuiţia mea încă mai funcţionează, tu doar confirmă-mi, te rog!
Sau poate te-ai îndrăgostit de alt harem, comentezi pe un alt blog/forum şi atunci te rugăm să ne dai şi nouă adresa ca să te citim acolo!

Livada cu vise

20 Octombrie 2012

Îşi pierduse copilăria de multă vreme, adolescenţa abia şi-o mai amintea, totuşi, din cînd în cînd, îi apăreau în vis cei pe care-i iubise, respectase, pe care şi-i făcuse model, pe care, mai tîrziu, în plină maturitate, îi uitase, convinsă fiind că depăşise necesitatea de model, de ideal, de ţintă. Cînd credea că e bine ancorată în realitate, că se descurcă avînd atuul acelui fel independent de a fi care îi oferea siguranţa zilei de ieri, de azi şi de mîine, zile ce se scurgeau ca toate zilele de luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sîmbătă şi duminică.
De la un timp, trecută de vîrsta maturităţii, observase cu o frică ce se cuibărise bine în sertarul de sus al sufletului ei amorţit de prea multă tărie, de prea multă coajă care crescuse în aceşti ani de siguranţă, de hotărîre şi inconştienţă să-i spunem, observase, că mai trăia o zi în plus, în plus faţă de luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sîmbătă şi duminică. O zi care se contura dincolo de calendar, o zi de vise. Îi pusese numele de visări. Săptămîna avea acum opt zile, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sîmbătă, duminică şi visări. Cînd era visări, nu era nimic de făcut, nu îşi putea face niciun program, trăia oarecum la nivel simpatic vegetativ, cu ochii larg deschişi, visînd amintiri, visînd un trecut plin de personaje atît de reale că, uneori, avea impresia că e de ajuns doar să întindă puţin mîna ca să le poată atinge, să le poată mîngîia, să îi fie auzite dezmierdările, părerile de rău, cuvintele pe care voia să le ia înapoi şi să nu le fi spus niciodată, gesturile semeţe, privirile încărcate de ură, de neînţelegere, de patimă. Certurile, nervii, tot ceea ce fusese adînc îngropat în sertarul cel mai de jos al memoriei şi care acum, cu năvălnicie, ieşeau la suprafaţă. Iar ea, nici măcar nu încerca să le împingă la loc, credea că trebuie să le lase. Era visări şi toate mergeau anapoda, nici nu se putea altfel, prea multe o apăsau, cîteodată îşi ţinea respiraţia ca să treacă clipa de notă acută, de durere ascuţită. Apoi venea un moment blînd, un moment de nostalgie, de dor. Dorul durea şi mai rău. Toţi care se perindau în dor nu mai erau de mult de tot pe lîngă ea, măcar să-i dea o replică. Ar fi vrut să poată modifica scenariul. Scenariul pe care, mai mult sau mai puţin, cu mîna ei îl scrisese cîndva, dar nu putea. Toate replicile se aşezau corect, ca într-un puzzle al timpului, la locurile lor şi dacă voia să trişeze schimbînd vreo replică, începea să o doară. O durere mai mult organică, deşi vinovăţia e anorganică.
Cînd era visări se consuma nespus, fire de păr alb îi apăreau pe la tîmple, – fire pe care le vopsea cu grijă în oricare din celelalte zile, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sîmbătă sau duminică, – îi curgea sudoarea pe podul palmelor, ameţea de frică, ameţea de durere, ameţea de dor.
După cîţiva ani, se obişnuise cu ziua asta, ba mai mult, o aştepta. O aştepta aşa cum aştepţi pe cineva despre care ştii sigur că nu se va mai întoarce niciodată. O cuprindea o voluptate a propriei suferinţe, o foame de a şi-o trăi iar şi iară, mai ales că acum personajele care populau ziua de visări erau tot mai multe şi se adunau cu repeziciunea datei recente. Ajunsese să trăiască doar ziua asta cu adevărat, restul de zile: luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sîmbătă şi duminică erau goale, pe de o parte fiindcă cei pe care-i iubea nu mai erau pe acolo, fiind plecaţi cu treburi curente sau definitive, pe de altă parte fiindcă nu mai reuşea să stabilească un contact normal cu cei de care nu avea nevoie decît pentru cele necesare biologicului.
Rămase, astfel, singură, se înăcri, se înrăi, o perdea de pînze de păianjeni se formă la geamuri. Lumea de dincolo de perdea îşi vedea liniştită de activităţile de luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sîmbătă şi duminică. Lumea de dincoace trăia doar în ziua de visări.

Azi am primit un fir de floare, aşa cum îmi place mie. Doar un fir. O zi frumoasă, blîndă şi fără pic de stres. Nu ştiu cum s-au aliniat aştrii, nu ştiu dacă toamna asta tîrzie ne calinizează oarecum, dar de mult nu am mai avut o zi aşa de liniştită, o zi perfectă. Nu pot să o povestesc, fiindcă nu există cuvinte ca să redai senzaţia de fericire. Dar pot să o ilustrez. O zi ca floarea asta:


O zi ca o hortensie roz!

Ce am uitat

14 Octombrie 2012

Această prezentare necesită JavaScript.

Am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple şi întîmplările mărunte ale vieţii, preocupaţi fiind de crize politice şi economice.
Noi, astăzi, am fost la Maxi-Pet, ne-am cumpărat rochiţe şi am făcut parada modei în curtea în care ne jucăm. Ne-am bucurat, am lătrat, iar, dumnealor, stăpînii s-au bucurat de bucuria şi joaca noastră.

Un gînd de zi

10 Octombrie 2012

Bore me more!

Timpul probabil

8 Octombrie 2012

Adică ceea ce se poate proba, ceea ce se poate adeveri, ceea ce se poate întemeia. În timp.
La Bucureşti sînt cîteva grade, probabil, din cauză de ano-timp.
Probabil toţi avem o soartă, asta e dintr-o poezie pe care nu mi-o mai amintesc, probabil fiindcă a trecut prea mult timp.
În ţară se anunţă furtună, e doar o chestie de timp.
Probabil e că scriu prostii, posibil e ca nimeni să nu le priceapă. În timp şi anotimp toate curg invers decît ar trebui şi asta de la un timp.
Avînd un spaţiu de timp, la ce ne mai trebuie viteză. Putem sta un timp probabil mort, un alt timp.
Tempo-ul de dincolo de probabil şi tempo-ul de dincoace de el. Adică acest timp, cînd eu scriu despre nehotărît şi despre posibiltăţi adverbiale mai mult decît improbabile.
Am aşa de mult timp că nu ştiu ce să fac cu el. Să-l consum pe fleacuri, să-l las să mă consume, habar nu am, dar în timp ce probabil va fi luni, nu mai vreau să fiu în criză. Nu de timp, nu de anotimp. Ci de probabil!

Imagine

3 Octombrie 2012

Nu începuse încă să plouă, dar stătea vulcanic să erupă o stare acidă încărcată de cloruri. Se prelingea prin pereţi, intra în toţi porii, ajungea la inimă, descompunea sufletul, rătăcea minţile, activa nervii, cădea în depresie, cădea în groapă, nu se dezactiva. Nu se dezactiva, se potenţa prin ea însăşi, prin erupţie, cădea tencuiala, se scurgeau fardurile, nicio lacrimă nu curgea, se coagulau hematiile, simţurile, deşi de mult timp ascuţite, se atrofiau, respiraţia devenea tot mai grea, pleca din stomac, se oprea în inimă, nu mai exista mică şi mare circulaţie, erau peste tot doar urmele descompunerii ce sta să fie, era ca un rău generalizat, nu putea fi exorcizat, nu putea fi digerat, nu putea fi înghiţit, gîtul se uscase de ceva vreme, apa nu mai avea niciun gust, adică avea un gust de clor care te îndemna să bei pînă la dispariţia fricii. Frica. Frica era chiar mai puternică decît erupţia, era singura capabilă să-i ţină piept, lăsîndu-te pe tine pradă, era cu neputinţă să dispari, jupuiala se lua pe creier, alternative nu existau, existau doar răul, răul şi frica. Exista şi o fereastră, lumina părea că dispare încet, mai zvîcnea într-un colţ negrul unei aripi de pasăre speriată. Să sari? Ţi-ai fi dorit măcar o aripă, chiar frîntă, un punct de sprijin ca să-ţi iei elan. Erupţia le deteriorase, însă, pe toate, pe toate, pe toate. Ca un urlet continuu în colţul minţii, ca lacrima necursă din colţul ochiului, ca tăcerea plină de zgomote sinistre din colţul camerei unde te aşezaseşi singur, în genunchi, implorînd nimicul, implorînd liniştea, implorînd cuvintele să nu mai sară de colo-colo pe fiecare centimetru de rană a vieţii tale scurse, stoarse, ieşite din matcă. Intrată la loc cu greu şi năclăită de erupţie. O boală. O boală cît şapte boli, o suferinţă cît crucea pe care trebuie să o porţi şi crucea se face tot mai mare, tot mai grea. În colţul minţii aripa neagră a păsării se zbate mai tare decît la geam. În colţul minţii bastonul păcătos ia forme din ce în ce mai concrete, se transformă în singurul sprijin, acumulările de clor sînt maxime, poate o să fie o explozie, poate o să fie o implozie. Sună telefonul şi chiar sari!