10 zile de ştiri

20 Martie 2011

Din 11 martie. Cutremur, tsunami, pericol de radioactivitate. Toate în acelaşi loc, în aceeaşi sărmană ţară bogată. Ştiri peste ştiri. Contradictorii sau nu. În orice caz, mult sub demnitatea de care au dat dovadă japonezii. Curajul şi calmul cu care au înfruntat şi înfruntă toate nenorocirile astea. Şi în vreme ce ei se luptă eroic la Fukushima, alţii se luptă pe bune, pe petrol, pe beni, pe control, la Tripoli şi limitrof. O lume bolnavă. Mă mir că nu aruncă americanii bomba atomică la Tripoli ca să aibă un sens, să  dăm un sens epuizării stocului de iod din farmacii.

De departe cel mai enervant canal de ştiri este France24, de departe cel mai enervant lider politic este piticul ăsta francez. Practic a urmări canalele de ştiri a devenit ceva de nesuportat. O lume manipulată prin mass-media. What’s next sau who’s next?

Anunțuri

Au trecut multe zile fără de jurnal. Poate aş mai fi avut cîte ceva de consemnat. Chestii importante. Evenimente. Ce am mai citit, ce am mai vizionat, pe unde am mai fost, cu ce oligofreni birocraţi am mai avut de-a face. Ca să rezolvi ceva, să mişti lucrurile, cu sau fără sens. Ei bine, nu am avut energia necesară să scriu. Nu am avut energia necesară să mă gîndesc să scriu, să scriu nici  atît. Jurnalul acesta mi se pare din ce în ce mai inutil. Cel puţin pentru prezent. Poate are o valoare pentru trecut şi de aceea îi întrezăresc un viitor. Va trebui totuşi să schimb ceva. Să-i dau o linie, o altă formă, să găsesc o temă, să mă transform în critic de film, critic de carte sau critic pur şi simplu. Analist politic sau social. Să mă implic în tema zilei, în ştirea zilei, în evenimentul zilei. Să analizez clipa, uitînd să o mai trăiesc. Scriu prostii… Să mă transform într-un psiholog al amorului fără frontiere. Era unul care realiza nişte emisiuni din astea nocturne, la un  moment dat, pe nu mai ţin minte ce post de televiziune. Sau aş putea scrie siropos, ocult sau elevat. Să îmi placă beţia de cuvinte, să mă deadu ei. Mă mai gîndesc… Sau nu!

Sau aş putea merge pe ideea lui Romulus Vulpescu din poezia Sentimentul zilelor citez din memorie:

Războiul începe duminica dimineaţă la ora zece

Şi dacă-i senin pînă seara la şase mor cu duiumul eroi,

Pentru pace se cere sobrietate, un aer ceva mai rece,

Pacea se încheie, de obicei, la cinci, în zori joi.

////

Femeile pe care le cauţi se oferă după-amiază, la trei, lunea,

Atunci abandonează convenţii, veşminte, reţineri,

Puţin trist, distant poate, nu am putut stabili raţiunea,

Îşi iau rămas bun, la un vermut, la prînz pe la unu, vineri.

////

Copiii se nasc mai cu seamă seara, marţi,

Ora lor preferată e către şapte şi un sfert,

Sîmbăta, pe la patru, de părinţi de desparţi,

Conducîndu-i într-un voiaj lung şi, mai ales, cert.

////

Numai miercurea toate orele stau aşteptînd,

Numai miercurea mă priveşte indiferentă şi nu pot s-o implic,

Numai miercuri voi pleca într-un ceas fără timp, nu ştiu cînd.

Numai miercurea nu se întîmplă nimic.

R. Vulpescu Arte & Meserie, 1979

Citește restul acestei intrări »

Discurs de Oscar

3 Martie 2011

În primul rînd îmi place Colin Firth. Rolul i se potriveşte mănuşă, fiindcă omul are un aer încurcat în mod natural. În al doilea rînd filmul tratează o temă veche extrem de actuală. Ceva ce ar trebui să fie anacronic ne apare extrem de cronic. Totul se potriveşte pentru ieri, azi şi, mai mult ca sigur, mîine. În mod hotărît, nu putem spune despre monarhia britanică WTF. Că nu putem. În ciuda accentelor groteşti ale filmului, ale celor de umor englezesc sau nu. Ştim povestea şi totuşi ne captivează. Poate şi datorită lui Geoffrey Rush care face un rol excepţional, de supus britanic cam nesupus…

Un film care , aparent, pare să-i pună la colţ pe englezi. De fapt, ne face să îi respectăm cu toate defectele lor, cu toate tradiţiile lor, cu toate chestiile inutile de care ţin cu dinţii şi în care cred şi chiar e bine că o fac. Povestea în sine emoţionează, regii, în definitiv, sînt şi ei nişte oameni, cu complexele lor, cu defectele lor, cu iubirile lor, cu dramele lor. Aplauzi, ceea ce se doreşte a fi un discurs reuşit după ani de bîlbîială, cu o lacrimă în colţul ochiului pentru ce va să vie.

Cea mai tare scenă din film. Repetiţia de la Westminster Abbey. Te face să fii invidios că  nu ai şi tu ca naţie un Westminster Abbey al tău. Un film de Oscar. Păcat că producătorul a mulţumit în discursul de Oscar boyfriendului său.  Asta e e treabă care anulează jumătate din ceea ce speram eu că e de capul filmului ăsta. Dar vorba lui Jerry Seinfeld, nu că am avea ceva cu homosexualii. Poate cu poponarii…