Top A3

29 Ianuarie 2010

Mă uitam şi nu mă uitam, aseară, la televizor. Mă lăsasem sedusă pentru cîteva minute de postul Paprika, unde unii gătesc necontenit, era ceva despre bio maniaci, un promo se pare. Butonam liniştită, negăsind absolut nimic interesant, cînd ajung la canalul Antena3 şi văd titlul pe ecran: Top 3 femei care au ceva în cap. În studio erau trei băieţi, ceva între băieţi de cartier şi băieţi de băieţi, pe doi dintre ei îi ştiam prea bine, e vorba de Mihai Gâdea şi Mircea Badea. Al treilea, un individ antipatic, cred că era Daniel Buzdugan, nu sînt sigură, aşa am înţeles din discuţii.
Zic, ia să mă uit să văd şi eu pînă unde merge tupeul unor astfel de indivizi. Adică mai infatuat şi tupeist ca Mircea Badea e greu de găsit vreun om de presă. Să explic de ce? Cu expresiile lui absolut penibile, de tipul, trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul, dacă nu cumva e Românica, şi lumea se amuză, cu felul său de-a exiba o nemulţumire perpetuuă şi profundă, fiindcă, nu-i aşa?!, totul pute în această biată ţară în care el, de altfel, ar fi ultimul care ar trebui să se plîngă, fiindcă o duce foarte bine, cu misoginismul său abia mascat, cu inflexiunile vocii sale, de la cele normale pînă la spre soprană, ca să nu zic altceva, individul este cabotinul absolut. De aceea cred că şi prinde la mase.
Passons…
Deci că aia nu, că aia nu, că mai strîmbau din nas, că mai scrîşneau din dinţi etc.

De altfel dădeau, aşa, o impresie generală că se simt foarte bine între ei, la o bîrfă mică, şi se comportau natural, ca şi cum emisiunea nu începuse încă. Ce mai la deal, la vale, atmosferă şi discuţie de berărie, unde omul sau oamenii intră relaxaţi după o zi de muncă şi vorbesc şi ei de una-alta, ca să le mai treacă timpul liber.
Tocmai ce nu găseau să facă topul celor trei femei care au ceva în cap, cînd vine Buzdugan, sau cine o fi fost, şi o propune pe Oana Pellea, folosindu-se magistral de cuvintele: Bă, mie îmi place de Oana Pellea. Îmi pare rău că nu pot reproduce aici răspunsul lui Mircea Badea, răspuns care a constat în nişte schimonoseli şi ochi daţi peste cap, dar ştii soro!, daţi peste cap de-a binelea, voia, ca în filmul mut, să ne sugereze, că el nu, niciodată, nu ar pune preţ, nu ar crede că Oana Pellea ar avea ceva în cap, ba mai mult, îi pute dom’le, fin’că el, de la înălţimea staturii sale (sic!), el chiar nu găseşte în Românica pe vreuna care să aibă ceva în cap.

Halal cultură, halal îndrumători de opinie! Afară!

Încălzirea globală?

28 Ianuarie 2010

Niciodată nu am dat atenţie ştirilor, documentarelor, opiniilor experţilor? despre încălzirea globală. Pe canalul National Geographic nu prea mă uit, sau mă uit la un anumit gen de documentare, altele decît cele de tipul Planeta la control, aşa că, mărturisesc cu sinceritate, nu prea ştiu ce e cu încălzirea asta globală şi ce ni se poate trage de aici într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.
Cert este că de zile bune e frig afară şi ninge. Cînd e frig şi nu ninge, cînd ninge şi pasămite e mai cald. Zic meteorologii şi văd că, în ultima vreme, vremea (sic!) pare să respecte exact ce spun ei.
Oricum, dacă frigul acesta nu e o etapă ce trebuie în mod necesar străbătută înainte de începerea propriu-zisă a încălzirii, mai mult sau mai puţin globale, nu înţeleg de ce iarna asta s-a asmuţit aşa asupra noastră, cu aceste minus temperaturi. Poate ca să mai omoare din bacterii şi virusuri, poate are vreun protocol cu cei de la Distrigaz, poate ca să le dea peste nas experţilor în încălzirea globală?

G.K. Chesterton

24 Ianuarie 2010

O filozofie personală. O autobiografie dezlînată . O carte pe care cu greu m-am abţinut să nu subliniez. Nu puteam, însă, sublinia toată cartea. Şi totuşi aveam impresia că tot ceea ce citeam trebuia să ţin minte. Pentru mine, nu pentru a cita cele citite. O carte de filozofie cu pasaje de un umor englezesc foarte bun. O carte care m-a pus pe gînduri, deşi foarte multe dintre gîndurile autorului îmi trecuseră prin minte la un moment dat. O carte pe care adesea mi-o aduceam aminte, fără să o fi citit vreodată. O carte foarte bine scrisă, atît prin structura capitolelor, cît şi prin conţinutul fiecărui capitol în parte în ceea ce priveşte coerenţa, concizia şi felul inedit în care ştie să trezească curiozitatea cititorului. O carte fără prea multe note de subsol, dar cu multe referiri la filozofi, scriitori, oameni de ştiinţă pe care începi să-i cunoşti altfel.
Din capitolul final Autoritatea şi aventurierul: Biserica creştină, în relaţia sa concretă cu sufletul meu, este un învăţător viu, nu unul mort. Nu numai că, fără doar şi poate m-a învăţat ceva ieri, ci aproape sigur mă va învăţa ceva şi mîine.[…] Omul care trăieşte în contact cu ceea ce el consideră a fi o Biserică vie este un om care speră mereu să-l întîlnească pe Platon a doua zi la micul dejun. El speră întotdeauna să vadă un adevăr pe care nu l-a mai văzut înainte.
Cred eu că speranţa aceasta ne dă bucuria de a trăi.

O poezie

21 Ianuarie 2010

Cerşetorul
V. Voiculescu

Cunosc de mult o blîndă ţară veche:
Se-nvecina cu basmul şi balada
Avea mai gingaş sufletul ca nada
Iar inima mai pură ca zăpada.
Şi milostivă fără de pereche.

Ca să-ţi încerce multa-ţi bunătate
O, ţara mea mîncată de jivine,
Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,
Cu traista de cerşetor în spate,
Azi iar colindă Dumnezeu prin tine.

Piese din dosarul condamnării, din volumul Detenţia şi sfîrşitul lui V. Voiculescu – Editura Vestala, 2000

Ce-aş putea să mai scriu după asta? Doar că aş posta această poezie pe toate blogurile ştiriştilor, guvernanţilor şi tuturor celor care cred că au un cuvînt de spus în ceea ce priveşte

Despre M.

18 Ianuarie 2010

Vorbesc zilnic cu un bun prieten. M. Angoasaţi fiecare în parte, dar împreună parcă ne potenţăm angoasele. Ce faci? Mă uit la un film, Citesc.
Ce film? Door in the floor, l-ai văzut? Nu, cu cine e? Cu Jeff Bridges. Aha. Subtitrat în suedeză. (Rîs nedefinit) Tu ce citeşti? Ceva de Pleşu. Despre? Despre sentimentul naturii în cultura europeană. Nu-mi place Pleşu. Da, dar stai să-ţi povestesc despre Philosophenweg. Bine, dar scurt. Dar de ce scurt? Vrei să mă enervezi?, Nu, dar mă uitam la film. Lasă că te uiţi mai tîrziu. Bine, spune. E vorba de un drum în Heidelberg, un drum banal, opac la imediatul naturii. Şi? Ăsta e drumul pe care merg filozofii, fiindcă pentru un filozof orice cărare e doar culoarul unui raţionament. Zice Pleşu că naturile speculative se plimbă, ca Heidegger, nu prin pădure, ci prin cuvîntul pădure, că intuiţia lui a fi în natură nu aparţine trestiei cugetătoare, ci trestiei pur şi simplu. Da, interesant. Apropo, cum ai explica chestia asta:caracterul apofatic al naturii? Nu ştiu, ce scrie în dicţionar? Nu scrie, m-am uitat. (Discuţia ajunge foarte departe pînă la constanta structurii fine) Ce e asta? (M. a absolvit facultatea de fizică.) Îmi explică. (Reţin cîte ceva, e greu). Ştii ce mi-a plăcut la Borges, din ce-am citit? Ce? Uite asta, Un mister parţial, despre cum percep argentinienii Statul. Adică? Adică, aforismul lui Hegel „Statul este realitatea ideii morale” nu are nicio valoare pentru ei. Interesant. (M. este un rebel) Dar cum? (Se lansează într-o descriere amplă a unui personaj infam din istoria Argentinei) Zic, mai aproape de ideea lui Don Quijote că nu e treabă de oameni cinstiţi să fie călăii altor oameni. Că tot a venit vorba despre călăi , nu te mai reţin, te las să te uiţi la film. Hm. Tu ce faci? Citesc. Vezi că mîine e o ecranizare nouă a romanului Război şi pace pe TVR1. Rusesc? Nu cred. Stai că mă uit în TVmania. Nu e rusesc, dar poate mă uit.Tu te uiţi? Nu cred, nu am răbdare. Mai vorbim mai tîrziu. Te sun eu. Pa. Pa.
Mă duc să-l sun…

Poem cu ploaie?

17 Ianuarie 2010

Două feluri în care percep ploaia, aşa, că e duminică seara şi, din rutină, mîine e iarăşi luni…
1.
Ploaie – Romulus Vulpescu (Ars amandi)
Sărutul – ud. Şi gura – gust de sodă.
Trasată ruta-n hărţi spre coasta gravă.
Dezleagă-mi gestul – somn de piatră-n odă –
Din braţul, frînt în unghi, să fac etravă.

Trecuţi de somn, abandonînd cîrmitul,
Să ne-arborăm splendoarea la catarte:
Înalţi, drepţi, doi – să ne refacem mitul
De abur, arbor, ploaie, carne, carte.

2.
Have you ever seen the rain? Coming down on a sunny day…

De ce îl iubesc pe T.

16 Ianuarie 2010

Motto:
Cărui tip de literatură îi aparţinem, eu care vă vorbesc şi dumneavoastră care mă ascultaţi: romanului realist sau povestirii fantastice? (J.L. Borges)

Să punem coordonatele. Sîntem în anul 1997, într-un spaţiu public.Fiecare dintre cei care funcţionau pe acolo îşi vedeau liniştiţi de treburile lor. Liniştiţi, dar, poate, preocupaţi de problemele lor de viaţă sau de viaţă şi de moarte, habar nu am.
În sală intră T. un bărbat nici urît, nici frumos, cu o ţinută impecabilă, dar uşor contrastantă cu barba şi mustaţa pe care le purta cu nonşalanţă.
Vorbeşte frumos, poate e, totuşi, uşor emoţionat, doar sînt atîtea priviri noi şi necunoscute îndreptate către el. Vorbeşte cursiv, se vede limpede că e învăţat cu locul de la catedră, să zicem.
E, totuşi, posibil să-şi fi făcut speech-ul de acasă, mă gîndeam eu, fără să-i acord atît de mult credit pe cît voia el să obţină încă de la început. Spune ce avea de spus şi termină cu vorbele: Nu doresc deloc să vă tulbur echilibrul şi, imediat ce termină de spus asta, îmi dau seama că liniştea mea e pierdută definitiv.
Chiar şi acum cînd scriu toate acestea, mă văd cu ochii minţii acolo, retrăiesc, după doisprezece ani, aceeaşi emoţie. O emoţie pe care nu mi-o pot explica, mai ales acum, retrospectiv, după multele bătălii care s-au dat între noi, fără ca cineva să fi cîştigat războiul. Fără ca să fie armistiţiu, trăind de pe o zi pe alta, fără absolut nicio certitudine, dar cu siguranţa că mîine ne vom întîlni din nou, fără să ştim exact de ce, dar neputînd face altfel, fiindcă eu sunt foarte ambiţioasă, iar el este extrem de hotărît.
Aş vrea să spun că este cel mai bun om pe care l-am cunoscut, cel mai generos, cel mai înţelegător, cel mai iertător, singurul capabil să mă suporte, cu toate capriciile mele, ambiţiile mele, nervii mei, trăirile mele ample, sinusoidale adesea.
De ce îl iubesc? Fiindcă el este chiar modelul meu de bărbat, personajul pe care îl vedeam cu ochii minţii, încă din tinereţe, pe care mi-l construiam bucată cu bucată, în funcţie de lecturile mele. Căruia îi mai adăugam cîte o trăsătură de personaj masculin ce-mi plăcea şi de care mă îndrăgosteam şi-l credeam posibil şi în realitate. El este Don Quijote, fără măcar să bănuiască asta, fiindcă acesta e summum-ul masculinităţii, în opinia mea.
El are un zîmbet care mă provoacă, mă enervează, mă face să-mi amintesc mereu că sînt femeie şi nimeni pe lume nu ştie chestia asta mai bine decît el şi asta e bine, aşa trebuie să fie, chiar dacă eu mereu mă răzvrătesc şi el mereu zîmbeşte.
El are un fel de a fi care mă scoate din comodităţile mele, din prejudecăţile mele, amintindu-mi mereu că, de fapt, nu dau doi bani pe părerile lui. El mă lasă să fiu cultă, strălucitoare, citeşte uneori ceea ce scriu aici sau într-un forum şi zîmbeşte sau se implică, dar nu mai mult decît îi şade bine unui bărbat care nu se preocupă neapărat de fleacuri de-astea, dar nici nu-i sînt indiferente de tot. Şi asta mă enervează, mă provoacă, îmi călăuzeşte devenirea, ştiind că el este acolo şi zîmbeşte, probabil, acum cînd citeşte ceea ce am scris.

14 Ianuarie 2010

Am început Jurnalul lui Cărtărescu. Nu pot citi mai mult de cîteva pagini pe zi. Neputinţe, neputinţe, neputinţe. Aşa e tot anul 1990, an cu care începe Jurnalul. Deprimant. Conexiuni puţine cu evenimentele sociale şi politice. Citesc şi nu reuşesc să-mi amintesc nimic despre preocupările mele de atunci. Parcă mă goleşte de propria mea memorie această carte. Citesc anevoios, dau filele înapoi, nu găsesc niciun fir călăuzitor. Ăsta să fie primul an al libertăţii noastre? Un an gol pe dinăuntru, în ciuda abundenţei de dinafară? Sau e vechea mea inapetenţă pentru proza lui Cărtărescu?
Citeşte foarte mult, asta e cheia succesului pentru a scrie un roman, spune, la un moment dat, inspirat de Jurnalul lui Dostoievski.
Poate. Nu cred că e de ajuns, deşi e esenţial.
Aş vrea să pot trece mai repede peste anii lui de Jurnal. Nu pot. Mă simt blocată de această carte. Nici de scris, nu mai pot scrie. De fapt, nu mă uit nici la televizor, nu mă pot ancora nici în prezent. E un fel antipersistenţa memoriei care mă face abulică.
Cred că voi începe altă carte. Sau nu. Mă voi chinui să o termin pe asta. Ca şi cum aş urca un munte mereu pe acelaşi traseu. Ah, pardon, aici începe mitul existenţial, nu trebuia să scriu asta.

Din nou Saramago

12 Ianuarie 2010

Intermitenţele morţii. Un titlu pe o copertă. Deschizi cartea, citeşti, respiraţia devine mai accelerată. Nici nu ţi-a trecut prin minte chestia asta. Citeşti. Starea de spirit ţi se schimbă de la o pagină la alta. E posibil, dar nu e probabil. E un sistem filozofic, fără a avea nimic religios. Explicit, dar nu manifest, antireligios. E strigătul unui disperat sau zîmbetul unui cinic? O analiză socio-politică de fineţe sau o batjocură la adresa neputinţei statale? Dai paginile, citeşti. Nu poţi să laşi cartea, e absolut fascinant, nou, cu toate imperfecţiunile ce par să-l umanizeze extraordinar pe acest scriitor de o luciditate incredibilă. Nu există intrigă, doar răsturnări de situaţie. Intermitenţe ale vieţii, între două capitole, delimitate doar de nişte pagini albe. Dialog continuu, delimitat de virgule. Cu toate astea ştii exact cine vorbeşte. Personaje puţine, bine conturate. Începi să aştepţi. Poate că mai există o speranţă. Nici nu bănuieşti de unde poate să apară. Pe măsură ce citeşti, începi să anticipezi. Totuşi, nu anticipezi corect, nu ai cum, evoluezi de mii de ani în acelaşi sistem, avînd o singură pavăză, cea sufletească. O carte cu o singură concluzie. Iubirea învinge moartea. Moartea se învinge singură, prin iubire. O carte cu un mesaj creştin extraordinar.
A doua zi nu a mai murit nimeni, termină Saramago cartea pe care a început-o cu aceleaşi cuvinte, parcă invitîndu-te să iei lectura de la început.

Alla Bayanova

11 Ianuarie 2010


Nu înţeleg defel cuvintele, dar e aşa de frumos după o zi de luni, nu?