Crochiu(II)

20 August 2010

-Dacă pleci acum, aşa, ai să mai vii şi altădată. „Aşa cum ai venit ani la rînd, după multe discuţii ca asta. Nici chiar orgoliul tău nu poate transcende crucea legăturii dintre noi.”
-Ştii Povestea Porcului, ştii de cîte ori trebuie să faci înconjurul pămîntului pentru a mă regăsi?
-Ştiu povestea şi mai ştiu că ţie îţi place mai mult basmul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, dar ai văzut cîte primejdii te pîndesc acolo la tot pasul, nu toate poveştile sînt bune, nu toată lumea cumpără opinici ca să străbată mări şi ţări în căutarea dragostei adevărate. „Să fie oare adevărat că încă nu a plecat? Că încă mai purtăm un dialog ca şi cum am fi primii oameni care s-au cunoscut vreodată, că vorbim despre mituri, că vrem să le trăim, sau credem că le-am putea trăi, doar fiindcă anotimpul sufletului este mai presus de timpul nostru biologic, de timpul lor social?”
-Bine, nu plec acum, dar ştii foarte bine că la un moment dat o să se întîmple şi asta, chiar mă mir cum de nu s-a întîmplat pînă acum, nu ştiu ce ne ţine, nu avem mai nimc în comun, mie îmi place istoria, ţie îţi place poezia, ca să dau doar un exemplu. „Poţi să dai toate exemplele din lume, eşti orbit de prejudecăţi, orbit de universurile paralele pe care le construieşti cu minuţiozitatea fiecărui detaliu, în fiecare zi. Pe care eu le trăiesc cu tine în această lume a ta, pînă la epuizarea nervoasă, pînă la incapacitatea distingerii culorilor, pînă la moartea oricărei bucurii, pînă la capăt. Nu am opinci, nu am nimic, doar sufletul meu nepieritor. Dar tu nu vezi asta, tu vezi doar lumile tale, lumi în care eu am un rol secundar, deşi mie îmi place lumina reflectoarelor, am o mentalitate de premiantă şi o ambiţie nemăsurată care, spui tu, mă va pierde într-o zi.”
-Mai stau puţin cu tine, dar să fii blîndă, supusă, ascultătoare, drăgălaşă. „Ce plictiseală să doreşti aşa ceva. Eu sînt tocmai dimpotrivă, spui asta ca să mă provoci. Îţi voi da satisfacţie, însă, doar te-ai întors de la uşă, nu?”
-Bine, mai stai, ştii că mi-e drag de tine, hai să ne uităm la cărţi, hai să ascultăm muzică, hai să-mi povesteşti despre războaie şi eroi. Despre curajul şi onoarea de altădată, despre devenirea ta, despre iubitele tale, despre eşecurile tale, despre realizările tale, să le trăim din nou, să le disecăm, să le digerăm, să nu am voie să spun prea multe lucruri, fiindcă de obicei mă grăbesc cu concluziile şi tu nu mai vrei să spui esenţialul. „Parcă aş vedea un film poliţist, nu am voie să anticipez cu glas tare cine e criminalul, nu am voie să-mi exprim liber opiniile şi eu am opinii mereu.”
-Ce să-ţi mai spun, doar le ştii pe toate, ştii toate poveştile mele şi chiar mai mult decît atît…
-Nu-i nimic, le-aş asculta toată viaţa, îmi place strălucirea aceea care-ţi apare în ochi atunci cînd povesteşti, e ca şi cînd ţi-aş putea atinge sufletul şi de aceea te iubesc.
-Nu, tu nu mă iubeşti, eu sînt doar ursuleţul tău de pluş, jucăria preferată la care nu poţi să renunţi.
-Aşa crezi tu? „Blîndă, supusă, ascultătoare…” Hai să nu ne certăm. Hai să începem cu începutul, copilăria ta. Poveste care ne emoţionează pe amîndoi, ne umanizează, ne face să uităm de competiţie, ne apropie şi ne face să întrebăm cu părere de rău de ce nu ne-am cunoscut încă de atunci. „Cît timp am pierdut, departe unul de celălalt.”

Anunțuri

8 Responses to “Crochiu(II)”

  1. Adriana Says:

    -Nu-i nimic, le-aş asculta toată viaţa, îmi place strălucirea aceea care-ţi apare în ochi atunci cînd povesteşti, e ca şi cînd ţi-aş putea atinge sufletul şi de aceea te iubesc.

    “Cît timp am pierdut, departe unul de celălalt.”

    minunat…

  2. bogdan Says:

    Da, partea finală, care începe cu citatul redat de Adriana, este de-a dreptul deosebită. Cele două extrase menționate de ea sunt într-adevăr remarcabile.

    O observație: chestia cu “Cît timp am pierdut, departe unul de celălalt” mi-a adus aminte de o spusă similară a soției mele: ”De ce nu ne-am întâlnit noi la douăzeci de ani?”, în sensul de, Sorina, cum zici şi tu, de cât timp am pierdut departe unul de celălalt (eu aveam 34 de ani și ea 29 de ani când ne-am întâlnit), trag concluzia acum că aceasta este o observație ce pesemne ține strict de etosul feminin. Când am întâlnit-o pe actuala mea parteneră de viaţă eram spre sfârșitul procesului de maturizare, după cum se știe, reprezentanții sexului puternic se maturizează mai greu (iar unii deloc), iar eu nu am făcut excepție, iar atunci, spun eu, a fost exact momentul cuvenit.
    Am avut o adolescență frumoasă, romantică, m-am căsătorit, prima dată, la 22 de ani, după armata lungă, iar un mai târziu, când am intrat la Management, la ASE, s-a născut fiica noastră, azi o adolescentă frumoasă și deșteaptă. La 29 de ani, când avea fiica mea 6 ani, m-am separat și apoi am divorțat, de comun acord, deși prima soție este o persoană deosebită, totuși nu am fost niște personalități care să se potrivească, să meargă înainte împreună. De la 29 de ani până la 34 de ani a fost perioada de timp care în cea mai mare parte a ei s-a pliat pe perioada corporatistă, am avut o ascensiune profesională frumoasă. Ascensiunea a însemnat, pe plan material, bani mai mulți și facilități: case de vacanță, reduceri la sejururile petrecute etc. Din punct de vedere sentimental a fost o perioadă cu două-trei iubiri, din care una extrem de pasională, a fost o perioadă neconstantă, variată (dar așa se călește oțelul!), cu fericiri și suferințe puternice, extreme, uneori, o perioadă în care am experimentat, cu mare, plajă şi coctailuri făcute artistic de un barman prieten, cu dragoste rafinată şi cu fete frumoase.
    Când am întâlnit pe actuala soție eram dumirit ce și cum și cu sațiu de experimentele voite sau nu, acum îmi lipsea stabilitatea, a fost momentul propice pentru începutul unei relații și a unei iubiri de excepție.

  3. M. Says:

    Cînd apare avocatul în poveste? Vei avea nevoie de el.

    Pui intențiile pe masă fără frică? Dacă intri în blocajul scriitorului, pe unde scoți cămașa?

    Nu prea știi să te vinzi.

    Mai mult, în războiul de gherilă nu se prea cîștigă, asta e și ideea din spatele lui. Îți trebuie o lovitură decisivă, care nu se poate da decît cînd toate părțile sînt legate prin reguli. O regulă cred că spune să nu oferi planurile spre cetire nici măcar amicilor.

    Suflecă-ți mînecile și păstrează așii acolo! Nu neapărat în această ordine.

    • Sorina Says:

      Nu am înţeles despre ce avocat e vorba. Avocatul ca personaj în Crochiu sau un avocat pentru mine ca autor?
      Nu mă gîndeam să mă vînd, nu mă gîndesc serios să scriu ceva pentru a fi publicat. Aveam doar o dispoziţie spre naraţiune şi mi-am zis să mă produc aici.
      Dar, dacă tu crezi că ceea ce am scris poate fi un început de carte care să se şi vîndă, o să mă mai gîndesc.
      P.S. Şi ce să fac acum, să schimb titlul Crochiu cu Poveste neterminată sau Eu şi Schubert?

      • Adriana Says:

        sau simplu Poveste? 🙂

        Eu cred ca ce ai scris pana acum e un mijloc de carte… Trebuie sa fie si un inceput… nu lua trebuie imperativ, ci mai mult ca o… hm speranta?…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: