Ceva din N.Berdiaev
25 martie 2010
Ceva despre sfîrşitul Renaşterii, criza umanismului şi dezintegrarea imaginii omului. La fel de actual, la fel de trist.
Ceva despre destinul culturii europene în perioada socialismului, socialism care, privit din punct de vedere cultural, este diametral opus principiilor Renaşterii. Ceva despre individualitate şi colectivitate, despre eliberare şi înregimentare. Ca premise pentru eseu.
Şi iată un paragraf dureros de actual şi adevărat:
Aşa cum se dezvăluie sfîrşitul Renaşterii în socialism, el se dezvăluie şi în anarhism, care e un curent limită în destinele societăţii omeneşti. Aparent, anarhismul face impresia unei doctrine dotate cu patosul libertăţii, revendicînd libertatea şi propunînd principiul afirmării personalităţii umane. Dar el a apărut nu dintr-un surplus liber şi natura lui nu e una excedentar creatoare. El a luat naştere din invidie şi răzbunare. Un patos vindicativ, un patos al urii agresive faţă de trecut, faţă de de cultura trecutului, faţă de tot ce ţine de istorie îi este în cel mai înalt grad propriu anarhismului. […] În anarhism are loc un extrem interesant proces al autonegării libertăţii. În el se afirmă o libertate care pare a se devora pe sine, a se mistui interior pînă la cenuşă.
Ce definiţie mai bună s-ar putea imagina pentru cele ce se întîmplă în societatea actuală, în cultura actuală, în educaţie şi chiar în geografie?
Nu se mai respectă niciun fel de valori, totul e de un nou gregar în această lume în care doar consumul bazat pe marketing, statistici şi reclame pare să mai aibă vreo stabilitate, în pofida lipsei de sens şi scop.
Pentru că acesta e anarhismul secolului XXI, numit de unii democraţie, de alţii democraţie originală, capitalism (!?), tranziţie şi, mai nou, criză.
Criză de haos, de anarhie. Ce ne va scoate de aici? Dacă ar fi să ne raportăm la istorie, probabil o dictatură precedată sau urmată de un război. Dacă ar fi să ne raportăm la oligarhie o îndobitocire în masă şi chiar nu va mai conta pentru nimeni ce nume va purta.
Madame Bovary 
25 martie 2010 at 7:25 pm
Năucitoare temă pentru acasă ! Am nevoie de lămuriri (suplimentare).
1). „socialism care, privit din punct de vedere cultural, este diametral opus principiilor Renaşterii”.
Care sunt acele principii „diametral opuse” ?
2). Pornind de la judecăţile referitoare la „anarhism” ale autorului pe care-l citaţi, ne întrebaţi: „Ce definiţie mai bună s-ar putea imagina pentru cele ce se întîmplă în societatea actuală, în cultura actuală, în educaţie şi chiar în geografie?”.
Esenţa anarhismului constă în ideea că societatea trebuie să excludă autoritatea statului. Din această perspectivă, în societatea actuală (cu subsistemele ei, cultura, educaţia etc.) nu văd manifestarea anarhismului. Or fi existând şi tendinţe anarhiste, dar la nivel „macro” se exercită o plutocraţie, în forma ei capitalistă (nu înţeleg de ce aţi pus semnele (!?) după cuvântul „capitalism”, vă îndoiţi că trăim în capitalism ?). Trăim într-un stat care exercită abuziv puterea unei oligarhii internaţionale, în complicitate cu aceea naţională.
25 martie 2010 at 8:50 pm
Să vă răspund la punctul 1. cu ideile exprimate de Berdiaev în acest eseu despre criza umanismului. El priveşte socialismul, în integralitatea lui, ca pe un fenomen al spiritului şi nu din perspectivă economică.
Prin prisma acestei abordări spune că dacă esenţa Renaşterii se manifestă ca un surplus liber de creaţie umană, socialismul îşi face apariţia nu pe un teren al surplusului, ci pe unul al suficienţei şi modicităţii. Astfel, în socialism se produce acea legare a forţelor creatoare ale omului, precum şi o supunere a acestora faţă de un centru coercitiv. Omul este legat de o viaţă organizată şi reglementată de/prin constrîngere. Asta se datorează mai ales unei spaime de starea de abandonare, de lăsare a omului în seama propriului său destin, fără niciun ajutor, fără nicio legătură cu alţi oameni, ceea ce conduce la organizarea prin constrîngere a vieţii sociale şi a destinului omenesc. Şi acum citatul pe baza căruia am tras concluzia de „diametral opus”:
Dacă patosul Renaşterii era dat de dezvoltarea individualităţii umane, patosul socialismului e legat de formarea unei colectivităţi noi, mecanice, care îşi subordonează sieşi totul şi direcţionează întreaga viaţă pe propriile sale făgaşuri, spre propriile sale ţeluri.
2. Aici cred că ne referim cumva la acelaşi lucru, dar exprimat diferit. Desigur că statul există, dar cu puteri diminuate şi uzurpate la nivel naţional. Plutocraţia de care vorbiţi e cea care, de fapt, dirijează totul chestiune pe care eu, la nivel individual şi naţional, o percep ca pe o anarhie.
Semnul de întrebare-exclamare era pus fiindcă, după toate canoanele, nici măcar acesta (capitalismul) nu cred că mai există în formă pură. E ceva mult mai diabolic, mult mai elaborat. Şi spun asta fiindcă a dispărut conştiinţa. De orice fel de clasă. Conştiinţa care la un moment dat poate schimba ceva.
Conştiinţa consumului nu poate schimba nimic. Poate doar consumul, dar asta nu face obiectul discuţiei noastre.
25 martie 2010 at 10:15 pm
Am găsit lucruri interesante atât în ceea ce a scris Sorina, cât și în ceea ce a scris dl Valerius, mi-a plăcut în egală măsură ceea ce au scris ambii autori.
Dl Valerius a dat definiția anarhismului pe care o știam și eu: “Esenţa anarhismului constă în ideea că societatea trebuie să excludă autoritatea statului”.
Acum, la nivel spiritual, dacă privim haosul și dezumanizarea de la noi, putem spune că există semnele unei anarhii, adică lipsa unei autorități centrale care impune niște norme de civilizație – ordine în economie, în administrație și în comportamente.
În realitate există o autoritate, un centru de putere, care nu se luptă cu haosul tocmai pentru că membrii acestui cerc sunt prea ocupați să facă bani. Când se poate mai bine a face avere și a vinde țara bucată cu bucată decât atunci când este haos în țară?
Vorbea dl Liviu de o presă „onestă” în socialism (adică dirijată, probabil), în opoziție cu cea liberă dar cam dementă de acum (și societatea, la noi, e cum e). Partea bună cu articolul doamnei aceea, Ghinea, este că prin articolul tâmpit pe care l-a scris s-a făcut de râs în fața celor care mai și gândesc. Prin opoziție am avut o presă “onestă” în socialism, dar în care te mai puteai uita doar la ultima pagină, în ziare, la știri externe.
25 martie 2010 at 11:03 pm
„Dacă patosul Renaşterii era dat de dezvoltarea individualităţii umane, patosul socialismului e legat de formarea unei colectivităţi noi, mecanice, care îşi subordonează sieşi totul şi direcţionează întreaga viaţă pe propriile sale făgaşuri, spre propriile sale ţeluri”.
Accentele care sunt evidenţiate în acest text (accentul pe individualitate, respectiv accentul pe colectivitate) au fost, desigur, reale în epocile comparate.
Problema „dezvoltării individualităţii umane” în condiţiile subordonării acesteia faţă de colectivitate nu e uşoară.
O anume îmblânzire a elanului individului uman prin frâul interesului colectiv cred că îşi are sorgintea chiar în concepţia marxistă despre raportul dintre personalitatea istorică şi mase. Dar nu cred că la nivelul principiilor marxiste se manifestă chiar o sufocare a individualităţii umane de către o colectivitate mecanică. V-am mai spus cândva acest deziderat marxist: „noi nu ne propunem să facem din fiecare om un Rafael, ci să creăm condiţiile necesare astfel încât acolo unde există un Rafael acesta să se poată manifesta” (am redat aproximativ idea). Sufocarea individualităţii umane de către o colectivitate mecanică a apărut în condiţiile unei practici care s-a îndepărtat de proiectul marxist.
Conflictul dintre individualitate şi colectivitate nu se manifestă exclusiv în socialism. Oameni de geniu, precum Leonardo da Vinci, Eminescu, n-au fost întotdeauna în acord cu interesele unor grupuri contemporane cu ei.
25 martie 2010 at 11:27 pm
Faţă de aplicarea etichetei de „anarhism” asupra societăţii în care trăim declar categoric dezacordul meu. Atât la nivelul principiilor, al teoriei politice, cât şi la nivelul practicii politice, există un centru de putere.
Tentativa dv. de a identifica nihilismul axiologic („niciun fel de valori”) cu anarhia nu mă convinge.
Consider că faceţi o confuzie între nihilismul axiologic şi criza valorilor. E adevărat că Nietzsche a exersat nihilismul, dar ca exerciţiu teoretic, în vederea „reevaluării tuturor valorilor”. Ca realitate, însă, dispariţia (tuturor) valorilor nu e posibilă decât împreună cu dispariţia ultimului om.
26 martie 2010 at 10:15 am
Poate că aveţi dreptate. Nu spun că nu e corectă abordarea dumneavoastră, în sensul cel mai strict, asupra noţiunii de anarhie. E posibil să fac şi confuzii, fiindcă, spre deosebire de dumneavoastră, eu am o abordare mai trăiristă asupra lumii. Dumneavoastră şi datorită profesiei, probabil, aveţi o abordare mai didactică şi mai ştiinţifică, să spun.
Ca realitate, însă, dispariţia (tuturor) valorilor nu e posibilă decât împreună cu dispariţia ultimului om.
Mi-a plăcut această interpretare. Cred că am mai citit-o undeva, poate exprimată altfel, însă nu reuşesc să-mi aduc aminte unde. Poate mă ajutaţi.
26 martie 2010 at 4:28 pm
„probabil, aveţi o abordare mai didactică”
Ştiu, nu sunt un interlocutor plăcut.
Ideea că valorile există prin oameni şi corelativul ei, ideea că dispariţia oamenilor ar implica dispariţia valorilor, au devenit un fel de truisme în filozofie (să zicem, de la sofistul Protagoras, cu teza lui „omul este măsura tuturor lucrurilor”, până la Sartre care, pe premisa ateismului, întemeiază concluzia că omul este cel care inserează valorile în Lume).
26 martie 2010 at 7:03 pm
Domnule Valerius,
Nu este adevărat că nu sunteţi un interlocutor plăcut. Puteţi fi un interlocutor incomod, dar asta e cu totul altceva şi e de bine, zic eu. Mulţumesc pentru explicaţie. Are şi nu are dreptate Sartre. Cred că ateismul său îl împiedica să vadă cine a inserat valoarea Om în Lume.