Un portret

30 Decembrie 2009

E limpede că nu mă pot lăsa de jurnal.
Am avut treabă toată ziua şi mă gîndeam că bine am făcut că mi-am luat concediu ieri, în mod oficial şi cult, că doar citasem din Unamuno.
Acum după ce am terminat cele ce le-am avut de făcut, am revenit aici, fiindcă azi toată ziua mă bîntuiau nişte versuri ale lui Laurenţiu Ulici, versuri-prefaţă la una dintre cărţile mele preferate Arte&Meserie de Romulus Vulpescu. Carte care are şi ea o poveste a ei. Am primit-o în dar prin ’80, am citit-o pînă am învăţat pe de rost aproape toate poeziile – unele dintre ele le mai ştiu şi acum -, am pierdut-o prin ’83 şi eram disperată căci nu mai aveam cum să o recuperez, în librării nu cred că s-a găsit decît foarte puţin timp. Prin ’87-’88, l-am cunoscut pe Dan Ciachir, ne-am împrietenit şi am început să discutăm nopţi întregi despre istorie, filozofie, literatură. Erau nişte nopţi cum nu cred că o să mai petrec vreodată. Ne adunam, sîmbăta, de obicei la mine acasă, vreo cîţiva prieteni şi ne pierdeam în discuţii infinite, în lungi controverse despre una, despre alta. Citeam foarte mult, mai mult decît aş putea să-mi permit acum să o fac din varii motive, căci la sfîrşitul săptămînii numai argumentul autorităţii scrise, cum obişnuiam noi să glumim, ne mai scotea din impasul discuţiilor în contradictoriu.
La un moment dat i-am spus lui Dan că iubesc poezia lui Romulus Vulpescu şi am citat nişte versuri din pierduta mea carte. El mi-a răspuns plictisit:”Ce poate să-ţi placă la manieristul ăsta?” Bine, Ciachir are nişte gusturi foarte bine conturate şi nu te poţi pune cu el, pe de o parte, fiindcă toată viaţa lui a citit şi a scris, deci nu prea ai cum să-l baţi, pe de altă parte, că avea dreptate şi Vulpescu e manierist, că doar de-aia l-au plasat şi criticii în acest curent. Ceea ce vreau să spun este că Dan Ciachir mi-a adus altă carte, de la Iaşi, dacă mai ţin bine minte, carte pe care am păstrat-o, cu sfinţenie, în bibliotecă şi pe care o răsfoiesc adesea, atunci cînd am nevoie de o beţie de cuvinte şi o stare de lirism deconectantă.
Acum am luat cartea din bibliotecă şi voi scrie aici, pentru final de an, o poezie a lui Laurenţiu Ulici, intitulată Portret, poezie care este singura prefaţă a cărţii. Pour les conaisseurs.

Portret

Sunt bătrîn, bătrîne, timpul nu mă iartă.
Anii – nu ştiu bine cînd s-au adunat:
Mai iubind o fată, mai ratînd o carte,
Mai plesnind din biciul rîsului cifrat;

Mai lovit de soartă, cîteoadtă,-n faţă;
Mult mai des, din spate – de prieteni buni;
Mai uitat în somnul alb, de dimineaţă;
Mai plîngînd în zborul unor vagi lăstuni;

Mai sedus de glorii care n-au să vină;
Mai trădîndu-mi clipa pentr-un ceas fictiv;
Mai stingînd lumina tîmplelor, alpină;
Mai cerînd ninsorii tainicul motiv;

Mai purtînd pe umeri mantii iluzorii;
Mai glumind cu mine, ca să nu mă dor;
Mai căzînd din şaua certă a rigorii;
Mai cutremurat de un frig interior;

Mai minţind de dragul unui alt dor – sudic;
Mai visînd la umbra morilor de vînt;
Mai pîndind amurgul simţurilor, ludic;
Mai crezînd în rima plînsă de cuvînt…

Sunt bătrîn, bătrîne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneş alternînd:
Mai ratînd o fată, mai iubind o carte…

Pînă unde, totuşi, pînă unde? Cînd?

Anunțuri

6 Responses to “Un portret”

  1. Bogdan Says:

    Excelentă poezia lui Ulici, ontologică, cine n-a simţit şi gândit ca el înseamnă că nu a gândit şi nu a simţit deloc. O poezie asemănătoare, sper să-ţi placă, şi: „Revenire plăcută!” 🙂

    SIMETRIE

    MARIN SORESCU

    Mergeam aşa,
    Când deodată în faţa mea,
    S-au desfăcut doua drumuri :
    Unul la dreapta,
    Şi altul la stânga,
    După toate regulile simetriei.

    Am stat,
    Am făcut ochii mici,
    Mi-am ţuguiat buzele,
    Am tuşit,
    Şi-am luat-o pe cel din dreapta
    (Exact cel care nu trebuia,
    După cum s-a dovedit după aceea).

    Am mers pe el cum am mers,
    De prisos să mai dau amănunte.
    Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
    Prăpăstii :
    Una la dreapta
    Alta la stanga.
    M-am aruncat în cea din stânga,
    Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
    Grămada cu mine în cea din stânga,
    Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
    Târâş, m-am urnit mai departe.
    M-am târât ce m-am târât,
    Şi deodată în faţa mea
    S-au deschis larg două drumuri.
    „V-arăt eu vouă !” – mi-am zis –
    Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
    În vrăjmăşie.
    Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
    Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
    Şi la prima răscruce
    M-am dăruit cu toata fiinţa
    Celui din dreapta. Tot aşa,
    Celălalt trebuia acum, celălalt…
    Acum merindea îmi e pe sfârşite,
    Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
    Nu mai dau din el muguri,
    Să stau la umbra lor
    Când m-apucă disperarea.
    Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
    Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
    C-am ţinut-o tot într-o greşeala…

    Şi iată în faţa mea iar se cască
    Două ceruri :
    Unul în dreapta.
    Altul la stânga.

  2. intrecere Says:

    Frumos.

    Manieriştilor le pasă de părerea celorlalţi? Dacă, după cum bănuiesc, răspunsul este da, cred că Romulus Vulpescu se amuză copios adesea.

    • Sorina Says:

      De fapt, ştim foarte puţine lucruri despre Romulus Vulpescu. Nici chiar Wikipedia nu e prea generoasă. Poate se amuză, poate nu. Poezia sa, manieristă sau nu, e excepţională!

  3. danboeriu Says:

    Frumoasă poezia lui Vulpescu.
    Întâlnirile tale antedecembriste de sâmbătă seara îmi aduc aminte de cartea lui Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii, construită, după cum spunea autorul, exact în amintirea nopţilor sterile social din comunismul românesc, dar atât de fructuoase ideatic.
    În schimb, iartă-mă, dar am o problemă cu Dan Ciachir şi colaborarea dumisale cu diverse organe malefice. Brrr…

    • Sorina Says:

      Poezia e a lui Ulici pentru Vulpescu. Ştii ce e interesant? Că, după ’90, cînd am citit Zbor în bătaia săgeţii, o citeam de parcă îmi rememoram anumite momente din perioada comunistă. De asta, cumva, asta e cartea cea mai apropiată sufletului meu, dintre cele scrise de Patapievici. Despre Ciachir şi colaborarea sa cu organele putem discuta. Nu e cazul de frisoane. A fost un gest de frondă şi colaborarea de cîteva luni, în tinereţe, şi declaraţia stupidă, dar cinstită, făcută la maturitate.

  4. danboeriu Says:

    Da, Ulici era, mea culpa. Mă gândeam la Vulpescu şi la poezia lui, „În fiecare zi”, one of my top favourites…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: