De fapt ce avem de spus? Ce vorbim pe mobil ?  Să luam niște cazuri și apoi să le lăsăm:

Bună, poți să vorbești? -  varianta temătoare

Chestia asta cu poți să vorbești deschide un nou univers, sporește imaginația, crește curiozitatea, atinge autopenibilul, crește adrenalina. De un da sau de un nu depinde tot ceea ce mai poți să spui. Te fîstîcești, te simți bine sau prost, nu știi dacă era la volan, era la masă, era cu cineva, era mizantrop, sau numai misogin, era adevărat, era fals, era… De cele mai multe ori indiferent de răspuns, comunicarea e imposibilă, iar rezolvarea problemei pentru care sunaseși mai mult decît incertă. Convorbiri care se termină cu replica: Te sun eu mai tîrziu! O promisiune în care, în cele mai multe cazuri, nu trebuie să crezi !

Bună, unde ești? – varianta îndrăzneață

Chestia asta cu unde ești o aplici cînd crezi că discernămîntul încă îți funcționează și bunul simț te va face să iei o hotărîre corectă cu privire la durata și scopul comunicării. Fals, fiindcă se consideră tupeu și interlocutorul își pune fireasca întrebare, ce te interesează pe tine unde sînt. Aceste convorbiri eșuează constant în replica cvasi-finală: hai,  că te las...

Bună, ce faci? – varianta ipocrită de club englez. Comunicare imposibilă, fiindcă nimeni nu spune, de fapt, ce face. Adică nu, toată lumea face bine și asta și răspunde. Caz în care, dacă omul face bine, de ce să-l superi tu cu problemele tale, alea pe care le aveai de comunicat? Aceste convorbiri eșuează complet, în sensul că nimeni nu comunică nimic, toată lumea trăncănește despre vrute și nevrute, cu mare bătaie pe subiectele zilei, politice, economice, din fotbal sau mai știu și ei ce… Convorbiri care întotdeauna se încheie cu replica. Mai vorbim!

Și atunci? Folosim telefonul în rețea multe minute, cînd, de fapt, nu avem nimic de spus, nu putem spune prea multe sau pur și simplu nu interesează pe nimeni ce avem de spus! O rețea a dependenței care sporește în minute și scade neuronii văzînd cu ochii!

Afacerea merge bine, hai că vă las, mai vorbim, puteți să mă sunați voi mai tîrziu…

Mare posibilitate să se scoată, să arate, să demonstreze ce autorități sînt ‘mnealor! Boc însuși puse mîna pe lopată! Aștept o bătaie cu bulgări cu Elena Udrea, chestiune care ar face deliciul multora, deși nu i-ar satisface deloc pe cei care se gîndesc ce frumos erau aranjate damele astea pe vremea Tudorilor, cum defilau ele prin mulțime, îmbrăcate simplu, fără să aibă o poșetă măcar asupră-le, îndreptîndu-se cuminți, dar cu fesele bine încordate către un anumit loc! Passons!

De fapt, am vrut să scriu că sînt tristă, o veste citită aseară pe un post de non știri m-a tulburat profund. A murit Emil Hossu. Mare domn, mare actor, extraordinar om! Un om pe care l-am cunoscut datorită plimbărilor cu cățeii în parc. În fiecare zi la o anumită oră era și el acolo cu cățelul lui Alun, cu același zîmbet tonic pe față, avînd o vorbă bună pentru toți cei pe care-i cunoștea, pentru toți prietenii lui Alun. Un iubitor de animale, un om cu suflet mare. Un om!

Dumnezeu să-l odihnească!

Apoi nu prea am mai văzut filme regizate de el, fiindcă își pierduse umorul sau poate avea tușe prea îngroșate pentru gustul meu.

Un film despre Paris, imagini foarte frumoase, excepționale filmări, un scenariu 100% Woody Allen, nici nu trebuie menționat, că se vede cu ochiul liber. Un film ușurel dar cu bătaie lungă. Umor fin, nostalgii, fantezie, călătorie în timp, într-un timp pe care oricine ar fi dorit să-l trăiască, anii ‘ 20, ah! La Belle Epoque! Niște personaje excepțional creionate, un Dali de juri că e chiar Dali, un Bunnuel autentic, un Picasso cu tablouri de 500 de dolari bucata. Mituri, mituri, te uiți la film, compari, ieși în pierdere,  dar chiar personajele filmului te contrazic, pentru că nici chiar ele nu sunt mulțumite de epoca pe care o trăiesc. Final deschis, tipic Woody Allen! Se aprind luminile, ieși în stradă, nu e tocmai ca la  Paris, dar pare frumos, filmul ți-a proiectat o imagine pe retină, ți-a adus un pic de căldură în suflet și un zîmbet discret în colțul gurii, chiar dacă primele două reclame luminoase pe care le vezi sînt KFC și McDonald’s…

Cam asta trăim noi în fiecare zi a democrației noastre de palmier sau poate de baobab, fiindcă ăsta e copacul care dă pîinea maimuțelor.

Maimuțele sînt însă flămînde, copacul nu dă roade, anotimpul nu ajută, poziția geografică nici atît, clima fiind temperat-continentală… și nu numai atît.

Se cere astfel o încălzire artificială mult mai actuală decît cea globală, încălzire care se face prin mai multe metode cum ar fi sticlele incendiare, bivuacurile și, de ce nu, aglomerarea pe principiul salamandrelor. Copacul e bătrîn, are rădăcini adînci, e trecut prin multe, a văzut destule și e uns cu toate alifiile, ceea ce-l face cumva ignifug.

Presa mondială e la datorie, urmărește copacul, urmărește maimuțele sau poate salamandrele, imaginea trebuie neapărat afectată, fiindcă astfel interesele mondiale sînt mai ușor de atins, deși cu un astfel de copac tot piece of cake erau!

Eu am deschis televizorul și am privit. Nu mă interesează nici copacul, nici maimuțele, nici poziția geografică, nici măcar interesul care e mare pe zona asta de interes (repetiție absolut necesară în contextul dat).  Dar nu pot să nu văd the big picture. Și în această big picture e un singur personaj, e aproape un portret, acela al manipulării. Manipularea manipulatorilor și mai mult decît atît!

Cred că am atins înțelegerea conceptului de manipulare în sine. Sau tranzitivitatea în manipulare. Să scriu un studiu?! ar fi o manipulare…

(sick of everything)

Acum blogul mi se pare departe, acum cînd scriu mi se pare cu adevărat că scriu într-un caiet pe care-l țin în sertarul noptierei. Îl poate găsi cineva să citească, dar cine are timp să deschidă sertare în care se află sufletul altcuiva? Pe cine mai interesează toate trăsnăile astea? Lumea e bolnavă, eu sînt tristă. Iubirea este o anomalie…

Da, sîntem în Holidays. Da, am cumpărat, am făcut și am dres. Dar atît. Nu știu unde am pierdut bucuria acestor clipe. Nu știu cînd și de ce am început să le percep ca pe o rutină, ca pe o obligație. M-am îndepărtat de cauză și mă bălăcesc în efect.

M-am izolat și degeaba. Vin din mine cu o forță de nebănuit toate relele de afară. E agresiv, fiindcă agresivitatea e cea care caracterizează aceste vremuri. Vine un alt an… să vedem.

Acum? Numai nuanțe de roz, liberi pînă în vîrful unghiilor, în plină democrație, avem din 4 în 4 ani un cuvînt de spus, bine, nu-l spunem pe cel pe care ar trebui, dar îl spunem, de fapt, nu contează, sîntem doar o expresie a majorității. A majorității elective și a celei de pe Internet.  Poate singurele like-uri pe care le mai putem da!

A venit toamna…

O idee care nu mai poate ” însufleți” masele. De fapt ce le-ar mai putea însufleți?

Abia dacă mi-am îndeplinit minimele obligații sociale și familiale. M-am abandonat jocului, am dat un reset, aveam mintea obosită, sufletul bolnav, nervii încordați la maximum. Eram în pragul depresiei, al neputinței, nu mă puteam aduna, regăsi, împăca sau certa cu mine însămi. Nu aveam deziderate, nu-mi păsa sau poate aveam doar impresia că nu-mi păsa. M-am trezit ca dintr-o beție, dintr-un coșmar. Am muncit pe rupte fără să agonisesc nimic. M-am enervat, am intrat în relație cu sumedenie de oameni din tot felul de țări de pe toate continentele, m-am împrietenit cu ei, le-am aflat problemele, am fost preocupată de soarta lor, m-am implicat, i-am ajutat. Am învățat engleza prescurtată, am folosit cuvîntul lol de mii de ori pe zi, am uiat de mine însămi. Am înțeles ce e dependența. Să vedem dacă pot înțelege și cum e sevrajul!