Midnight in Paris

Da, am fost la cinematograf! Cred că nu am mai fost la Studio din studenție. Totuși, am vrut să văd acest film, după ce m-am uitat la Golden Globe Awards. Da, am fost un fan Woody Allen, un fan al filmelor: Play it again, Sam! Annie Hall , Hannah and her Sisters și multe altele de dinainte de…

Apoi nu prea am mai văzut filme regizate de el, fiindcă își pierduse umorul sau poate avea tușe prea îngroșate pentru gustul meu.

Un film despre Paris, imagini foarte frumoase, excepționale filmări, un scenariu 100% Woody Allen, nici nu trebuie menționat, că se vede cu ochiul liber. Un film ușurel dar cu bătaie lungă. Umor fin, nostalgii, fantezie, călătorie în timp, într-un timp pe care oricine ar fi dorit să-l trăiască, anii ‘ 20, ah! La Belle Epoque! Niște personaje excepțional creionate, un Dali de juri că e chiar Dali, un Bunnuel autentic, un Picasso cu tablouri de 500 de dolari bucata. Mituri, mituri, te uiți la film, compari, ieși în pierdere,  dar chiar personajele filmului te contrazic, pentru că nici chiar ele nu sunt mulțumite de epoca pe care o trăiesc. Final deschis, tipic Woody Allen! Se aprind luminile, ieși în stradă, nu e tocmai ca la  Paris, dar pare frumos, filmul ți-a proiectat o imagine pe retină, ți-a adus un pic de căldură în suflet și un zîmbet discret în colțul gurii, chiar dacă primele două reclame luminoase pe care le vezi sînt KFC și McDonald’s…