Un blog părăsit

Am pierdut ceva sau poate nu m-am mai putut regăsi. Mi-am pierdut cuvintele sau poate am uitat să le mai iubesc, să mai cred în forța lor.  Am uitat tot sau poate m-am uitat pe mine însămi. Persistența memoriei: îmi vin în minte versurile lui Labiș: Am uitat să fiu poet pentru o zi sau pentru o viață… Am uitat de blog, fiindcă undeva s-a rupt puzzle-ul colorat pe care îl făceam și-l desfăceam aici, cînd puneam și scoteam bucățele colorate din sufletul și mintea mea, cînd mă ilustram așa cum eram sau poate cum mi-aș fi dorit să fiu…

Acum blogul mi se pare departe, acum cînd scriu mi se pare cu adevărat că scriu într-un caiet pe care-l țin în sertarul noptierei. Îl poate găsi cineva să citească, dar cine are timp să deschidă sertare în care se află sufletul altcuiva? Pe cine mai interesează toate trăsnăile astea? Lumea e bolnavă, eu sînt tristă. Iubirea este o anomalie…

Da, sîntem în Holidays. Da, am cumpărat, am făcut și am dres. Dar atît. Nu știu unde am pierdut bucuria acestor clipe. Nu știu cînd și de ce am început să le percep ca pe o rutină, ca pe o obligație. M-am îndepărtat de cauză și mă bălăcesc în efect.

M-am izolat și degeaba. Vin din mine cu o forță de nebănuit toate relele de afară. E agresiv, fiindcă agresivitatea e cea care caracterizează aceste vremuri. Vine un alt an… să vedem.